Dumeşti, satul uitat de lume

În timp ce oraşele hunedorene devin din ce în ce mai sufocate de investiţii măreţe, există şi localităţi, în judeţul Hunedoara, unde oamenii trăiesc aproape ca în Evul Me­diu. Una dintre aceste localităţi este Dumeşti, din comuna Vorţa. Localitatea nu are curent electric, gaz, apă potabilă, iar drumul de acces până în sat este aproape impracticabil.

Au rămas doar bătrânii

Şase familii împart, de ani buni, un sat întreg, odinioară animat de zeci de suflete. Localitatea Du­meşti se află la numai 40 de kilometri de Deva, însă, pare acum un sat părăsit. Tinerii au migrat spre oraş, iar alte familii nu s-au mai stabilit aici. Să ajungi în satul Du­meşti trebuie să treci o vale întinsă pe câţiva kilometri, denumită de săteni „Valea Lungă”. De la baraj, până în sat, drumul se derulează doar prin locuri sălbatice şi pare o po­tecă mai largă, „mânjită” cu no­roi, ascunsă printre copaci. Dru­mul trece prin trei sate, însă nicio plăcuţă nu indică intrarea în unul dintre ele. Şi totuşi, la Dumeşti există. Agăţată de un par, plăcuţa te informează că de acolo intri, practic, într-o altă lume. În Du­meşti locuiesc o mână de oameni, atât de îndepărtaţi de lume încât par a avea propriul lor timp şi destin. Din cele 90 de case ale satului Dumeşti, astăzi doar şase mai sunt locuite. Localnicii, 11 la număr, sunt toţi trecuţi de 70 de ani şi îşi duc traiul în case mici, luminate noaptea de lumânări sau lămpi cu petrol. „E foarte grea viaţa aici. Drumul este foarte rău şi nu avem nici curent. Când se întunecă a­prin­dem lampa cu petrol, dar nici petrol nu se mai prea găseşte. A­cu­ma mi-a adus băiatul meu de pe la Dobra, dar doi ani am folosit motorină”, povesteşte Galenia Căr­mă­zan.

Acasă la bătrânul Aron

Aron Muntean este cel mai în vârstă localnic din Dumeşti. Casa bătrânului are pereţii „pictaţi” cu un strat de var şi humă, amesteca­tă cu vopsea albastră, şi este chiar prima casă din sat. La fereastră are perdele de culoarea laptelui, iar în mijlocul camerei, prinsă de tavan, stă lampa. La cei 84 de ani ai săi, bătrânul povesteşte, cu lacrimi în ochi, despre vremurile în care sa­tul se umplea de glasurile copiilor, despre vecinii săi care fie au plecat la oraş, fie au murit în satul natal, despre vremuri demult apuse pentru satul Dumeşti. „Erau familii, erau multe familii când eram noi copii. Şi pe de-o parte de deal şi pe de alta erau familii. Când eram mai mici mergeam şi cu Steaua la Crăciun. Acum suntem izolaţi. Ne-or lăsat aşa izolaţi. Înainte mai veneau rudeniile în vizită, dar acu­ma când le spun de drum, nu mai vin”, povesteşte bătrânul, ştergân­du-şi lacrimile. „Înainte de Revo­luţie erau 90 de numere, dar mulţi au socotit să-şi lase casele, să se mute la oraş, ori în alte localităţi, mai mari. Care am rămas suntem bă­trâ­nii”, conchide Aron Muntean.

„Cum îi azi, aşa-i şi mâine”

Nu există locuinţă în Dumeşti în care să nu găseşti măcar o lam­pă de petrol. Satul nu este racordat la reţeaua de energie electrică. Sătenii, atâţia câţi au mai rămas, s-au obişnuit cu lipsa luminii, însă durerea cea mai mare a lor o re­prezintă drumul greu accesibil pen­tru autoturismele mici. Du­meşti nu are curent electric, de ca­binet medical nici nu poate fi vor­ba, iar atunci când trebuie să-şi în­groape morţii, oamenii sapă groa­pă în grădină. Biserica din sat este acum o ruină, iar când vor să se roage, oamenii aprind o lumânare în casă, deoarece cel mai apropiat lăcaş de cult este la câţiva kilometri distanţă. Atunci când vor să-şi cumpere alimentele necesare, sătenii sunt nevoiţi să se urce în căru­ţă şi să plece spre Ilia. Se întorc la Dumeşti, cu tăştile pline până la refuz cu zahăr, făină sau ulei. „Eu sunt bătrân şi nu mai pot să ţin multe animale. O fost aici şi un magazin, dar cum s-or mutat mai toţi, l-or închis. Acuma dacă ne trebe ceva, trebe să mergem până la Ilia. Am noroc că mai îmi aduce băiatul cele necesare. Nu avem ce să facem. Apăi, îi rău tare, că maşina nu se poate băga pe aici. Nu vedeţi cum îi drumu’. Numai cu căruţa îi de mers. Urât îi că nu-i cursă”, mai spune Aron Muntean.

În Dumeşti, chiar şi sărbătorile sunt o zi la fel ca oricare alta. „Cum îi azi, aşa-i şi mâine. Cum îi Ajunul de Crăciun, şi de Paşti aproape aşa-i. Ne mai schimbăm aici între noi, dar situaţia e grea”, povesteşte bătrânul.

Singurătatea pentru cei 11 oa­meni, care mai locuiesc aici, a de­venit o obişnuinţă. De altfel, o zi obişnuită în satul Dumeşti arată cam aşa: cum se luminează de zi­uă, bătrânii îşi fac de lucru prin gospodărie, merg cu animalele pe câmp şi aşteaptă să vină noaptea. Într-adevăr o noapte lungă şi fără sfârşit se aşterne peste satul Du­meşti, iar oamenii se zăresc tot mai greu într-un sat pentru care nu mai există decât trecut. În cu­rând nu va mai exista nimeni să-l scoa­tă la lumină.