A dat Chicago pe Bârzava

I se spune americanul, o poreclă care vine din statutul lui de trăitor timp de mai mulţi ani, acolo de­parte în America, unde multora dintre consătenii lui li se părea că se află Edenul pământesc. Este ce­tă­ţean american, dar nu a renunţat nici la cetăţenia română, pentru că iată, până la urmă, iarba verde de acasă l-a chemat pe vatra străbună, adică la Bârzava, o localitate ro­mânească adăpostită între dealurile Zărandului, aproape de Mu­reşul cu apă lină. A avut curajul să plece ilegal, asumându-şi riscuri deosebit de mari, dar nu mai pu­ţin curaj i-a trebuit şi să revină în ţară, într-un timp când situaţia nu era stabilizată, iar drumul ce urma să fie apucat încă nu se întrezărea. A riscat, a lăsat Chicago, megalopolisul american unde situaţia lui era bună, având o mică afacere, şi a investit în România, şi la propriu dar şi la figurat, şi a câştigat pa­riul cu el însuşi.

Povestea lui Nicolae Jimon este în linii mari comună tuturor transfugilor până la un punct. Până la momentul în care a avut curajul să se întoarcă acasă. Dar, despre ultimii 25 de ani din viaţă, din cei 50 ne va povesti chiar el:

 

Fuga din Ţară

„Sunt originar din satul Groşi, comuna Bârzava şi aici pe aceste plaiuri am petrecut, să zic aşa, primii 25 de ani, care mi-au format caracterul, mi-au dat învăţătura, m-au făcut să înţeleg dragostea dar mi-au cultivat şi ura faţă de un sistem pe care îl simţeam opresiv. Şi ca mulţi tineri din anii 80 ai secolului trecut am vrut mai mult, să mă simt liber în lumea despre care auzisem că îţi creează toate oportunităţile de afirmare. Aşa că am încercat în 1980 să trec gra­niţa la sârbi, dar am fost prins şi tri­mis în închisoare la Aiud. Nu­mai că gândul la plecare a rămas şi am încercat din nou, pe la Jim­bolia, în 1984 şi de data asta am reuşit să trec dincolo, în Iu­go­slavia. Am stat 14 zile în lagăr, în con­diţii nu tocmai bune, cu teama că voi fi dat înapoi. Pentru că sârbii făceau jumi-juma cu noi, între revenirea în ţară şi plecarea în occident. Nu am reuşit să în­ţe­leg criteriile după care se proceda, dar eu am avut noroc, am fot mu­tat într-un hotel din Belgrad unde stăteam împreună cu ceilalţi fa­vo­riţi ai sorţii, pe banii Naţiunilor Unite, ca refugiaţi politici. Acolo am dat interviurile, mi s-au întocmit actele şi am fost pus să aleg ţara de destinaţie dintre SUA, Suedia, Australia. Am ales Statele Unite, aşa că am fost trimis în lagărul de tranzit „La Latina” de lângă Roma, unde am stat 7 luni. Am avut însă ocazia să lucrez acolo, să câştig nişte bani şi mai ales să învăţ engleza.

 

Visul american

Refugiaţii din „La Latina” erau luaţi în grijă de diverse asociaţii şi fundaţii religioase care se angajau să le poarte de grijă, după ce ajung în ţara de destinaţie. Eu am avut noroc cu o biserică luterană din Jacksonville – Florida, unde am ajuns după plecarea din Italia. S-au purtat foarte bine cu mine credincioşii bisericii, fără să îmi ceară să trec la religia lor. Mi-au găsit şi de lucru şi acolo am câştigat primii mei dolari. Trebuie să adaug că m-am simţit tot mai liber, pe măsură ce mergeam dintr-o ţară în alta, spre vest. Dar nu am stat prea mult în Jacksonville, deşi e o zonă superbă din perspectiva frumuseţilor naturale, numai că oferea puţine posibilităţi de lucru. Aşa că am plecat în Nevada, unde m-am întâlnit cu un prieten, cu care renovasem hoteluri în Roma. El venea din Alaska şi eu din Florida şi ne-am întâlnit în Rino-Nevada. Ei, acolo a fost fain, pentru că am câştigat mult. Am lucrat chiar şi două schimburi la o fabrică, ca morar, dar nu de făină ci de mirodenii. Era un miros greu de suportat. Am făcut alergie de la atâta măcinat de piper. Mi-era frică că mă dă patronul afară. Tuşeam câte 10-15 minute continuu şi mă ascundeam după nişte saci, să nu fiu văzut. Dar, încet, încet m-am obişnuit că puteam să bag nasul în piper, fără să am ceva. Era foarte greu, nu-mi rămâneau decât trei-patru ore de somn. În câteva luni am slăbit rău de tot, dar am primit bani mulţi, pentru că am depăşit de multe ori 80 ore săptămânal mi se plătea de trei ori orele în plus. Acolo am stat un an, după care am plecat în Arizona, unde mi-am făcut mulţi prieteni, care m-au ajutat. Am lucrat într-un atelier de tâmplărie, învăţând de la Pascu Olaru, originar din Chişindia - Arad. Am făcut multe, mai ales cabineţi pentru magazine de bijuterii, mobilier pentru discoteci, am lucrat în sticlă neagră, mobilă de cireş, lucruri faine. Am stat cu chirie în Phoenix-Arizona. Deşi era foarte cald nu simţeam asta deoarece peste tot era aer condiţionat. Deşertul acela avea totuşi viaţă în el aşa că am fost de multe ori şi la vânătoare. Era prin 88, când m-am hotărât să plec în Chicago, obiectivul meu principal, pentru că acolo se câştiga cel mai bine. La început am lucrat pe la alţii, apoi am prins curaj şi mi-am deschis propriul job. La Chicago m-a prins Revoluţia. Am fost la un prieten să mă tund şi el m-a informat despre ce s-a întâmplat la Timişoara în 17-18 decembrie. Erau foarte bine informaţi americanii prin intermediul serviciilor secrete din Israel, după câte am înţeles. Eram necăjiţi cu toţii.

În acele zile am plecat la Rino-Nevada într-o mică vacanţă, şi am auzit din maşină ceea ce se întâmplă la Bucureşti. Era transmisie permanentă din Bucureşti, aşa că am aflat multe, mă preocupa mult ce se întâmplă, deoare­ce mă gândeam că mă pot întoar­ce în ţară. Am parcurs trei mii de kilometri, un record personal de condus, de 32 ore continuu şi n-am fost obosit pentru că mă gândeam tot timpul acasă. În Wyoming am prins un record de temperatură de -54 grade Fahranhait şi am simţit-o când am ieşit din maşină şi am luat tija de ulei, de care mi s-au lipit mâinile, încât era să leşin, noroc că a venit şi m-a muşcat o pisică. După aceea mi s-a înnegrit mâna. După ce am ajuns în Rino m-am întâlnit cu prietenii: români, unguri, spanioli, unul era proprietarul unui hotel, şi eram cu toţii foarte bucuroşi deoarece am aflat că armata a fraternizat cu populaţia, am dansat, am strigat de bucurie. Au fost clipe pe care nu le pot uita, pentru că până atunci credeam că nu mă mai pot întoarce acasă, multă vreme”.

Ne-am dat seama pe parcursul povestirii pe care am ascultat-o, într-un loc mirific de pe malul Mureşului, în apropierea Bârzavei, că oricât s-ar fi simţit de bine prin America, gândul îi era tot acasă şi faptul că nu întrevedea posibilitatea reîntoarcerii îl măcina zilnic, provocându-i o rană ce nu putea fi vindecată. Nicu, cum îi spun prietenii a fost între primii care s-au reîntors şi nu doar aşa, în vizită, ci pentru a porni propria afacere.

 

Reîntoarcerea acasă

„În primele momente după Revoluţie mi-a fost cam frică, deoarece nu ştiam exact ce se întâmplă în ţară, ce curs or să ia lucrurile. Dar m-am hotărât şi în aprilie 1990 am sosit. Am găsit România puţin diferită decât atunci când am plecat. S-a construit mult între timp, dar arăta ca o ţară după război, cu clădiri afumate, rău întreţinute, mai existau urme de gloanţe. Nu am stat mult, m-am întors în America şi am făcut aşa vreo trei ture de România. Eram obligat să stau în Chicago 8-9 luni pe an pentru a-mi păstra clienţii, pentru care executam lucrări de zugrăvit, vopsit, restaurare.

Imediat ce am ajuns la Bârzava m-am hotărât să construiesc un motel şi în 1991 am întocmit deja actele, iar în 1992 am şi deschis barul după care am dat în folosinţă, la scurt timp, tot complexul. Apoi am stat mai mult în România ocupându-mă de afaceri. Am cumpărat pământ şi unelte de lucru, punând pe picioare şi o mică fermă reuşind şi în domeniul acesta. Anul trecut am câştigat doar din porci 20 mii de dolari. Viţeii s-au vândut şi ei foarte bine. I-a cumpărat un italian foarte serios. Mai deţin 11 vaci, cultiv cereale şi plante furajere.

Cum am ajuns primar? La început nu m-am gândit la politică, am crezut că se va schimba rapid totul, dar nu s-a întâmplat aşa. În România cu politica suntem mult în urmă. Având eu şi nişte divergenţe cu fostul primar m-am hotărât să candidez, în 2004, şi am reuşit. A fost foarte greu, pentru că am pornit de la nimic. Am început cu primăria: dotări, renovări, am trecut la şcoală: calculatoare, grupuri sociale, termopane; căminul etc. În 2008 am pierdut primăria din cauza unei dispute cu biserica ortodoxă, pentru terenul căminului”. Mi-a dăunat, dar nu aveam de ce să dau înapoi, pentru că aveam dreptate.

Desigur, am rămas şi american, fiind cetăţean am şi cumpărat în Florida, pe o insulă, în 1997, o căsuţă mică cu 60 mii de dolari, cu acces la debarcader, spre ocean, unde pescuiesc adesea. Am mai investit în casă vreo 20 mii dolari, am plantat sute de specii de plante exotice. Mă duc în fiecare an în timpul iernii acolo deoarece îmi prieşte clima, eu rămânând cu o afecţiune de când am încercat prima dată să trec graniţa”.

Aceasta este povestea unui om care a reuşit, nu fără greutăţi, să-şi împlinească visul american, pentru a reuşi apoi şi în România.

---