Eşecul autonomiei

Autonomia este un concept extrem de mult utilizat în vorbe, în România post decembristă. Numai că el niciodată nu a fost definit prea clar teoretic şi a fost aplicat după cum i-a tăiat capul de cei care nu găseau în asta decât avantaje personale. Ne referim în primul rând la administraţia publică locală, unde domnesc adevăraţi potentaţi care îşi folosesc prerogativele în scopul promovării intereselor personale sau a celor apropiaţi, rude prieteni, angajaţi. Aceştia aplică stricto senso definiţia din DEX care spune că autonomia înseamnă „situaţia celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acţiunile sale”. Şi este adevărat, numai că „acela” este, în cazul primarilor, preşedinţilor de judeţe, şefilor de la deconcentrate, chiar unitatea administrativă sau instituţia care sunt conduse spre beneficiul cetăţenilor.

Numai în cadrul autonomiei teritoriale nu se înscrie iniţiativa primarului de Tulcea care prevede acordarea unei indemnizaţii de xerox pentru salariaţii primăriei, primul dintre ei fiind desigur chiar primarul! Sau iniţiativa altuia de a acorda indemnizaţie de antenă sau de ecran. Şi cea mai insolită dintre propunerile făcute, dezvăluind o imaginaţie demnă de o cauză mai bună, indemnizaţia de refacerea după stresul din concediu! Indemnizaţiile pentru cumpărarea de haine, primele de Paşte, de Crăciun, de Anul Nou… de lunea de marţea sunt nimic pe lângă cea care te ajută să te refaci după sejurul la mare, la munte, la Monte Carlo şi la Acapulco. Banul public, banul adunat de la cetăţeni, unii mai bogaţi, dar cei mai mulţi abia îşi duc traiul de pe o zi pe alta, este folosit în mod abuziv de o gaşcă de amploiaţi ai statului.

Ce contează că satul şi judeţul au nevoie de drumuri, de canalizare, de dotări, de şcoli moderne, de dispensare, în cel mai bun caz se renovează sediul primăriei şi se dotează biroul primarului. Ei da, acolo în primărie există şi xerox, pentru care se dă indemnizaţie, există şi aparat de făcut cafea, şi aici se presupune o indemnizaţie, şi calculatoare, cu indemnizaţie cu tot, folosite la antrenarea minţii în diferite jocuri.

Interesant este faptul că nici cetăţenii nu reacţionează la abuzurile primarilor şi aparatului administraţiei locale, deşi aceştia sunt plătiţi din banii lor şi, culmea, primarul şi consilierii sunt aleşi să servească interesele comunităţii. Dimpotrivă, am văzut situaţii în care cetăţeni cu probleme ce se cereau rezolvate şi intrau în competenţa primarului se căciuleau la acesta de parcă lucrau pe moşia lui. De fapt, credem că aici se ascunde problema intrării în drepturi a autonomiei locale, în atitudinea responsabilă şi ofensivă a opiniei publice, a societăţii civile care pot obliga şefii locali să vadă de interesele cetăţenilor. Pentru că nu te poţi baza doar pe instituţiile abilitate să pună legea în drepturi acolo unde se consideră că s-au produs abuzuri şi ilegalităţi. Adevărul este că autonomia locală, un principiu atât de important în democraţie, a cam dat rateu în condiţiile în care nu există cultura necesară aplicării lui.