Pe scut

Ion Iliescu se simţea acum doi ani ca la 40 de ani. Avea 78 de ani. Ieri, el a precizat că a decis să se retragă din toate funcţiile din partid. Ion Iliescu a declarat că este posibil inclusiv să se retragă de la Congres pentru a nu fi parte la o serie de idei pe care le-a catalogat drept „nocive şi periculoase” pentru formaţiunea social-democrată, pentru că în loc să fie selectaţi cei mai buni pentru funcţiile din partid este luat la grămadă fiecare cu echipa lui”. Să recunoaştem, o schimbare dramatică de optică în cazul său. Brusc peste el au trecut patru decenii. De unde această uzură galopantă şi odată cu ea pierderea suflului?

De la congresul din 2004, Ion Iliescu este în cădere liberă din punct de vedere al influenţei în partid. La nivel de stat nu mai vorbim. Iar toate acestea macină, ca un sfredel interior, invizibil, dar care te goleşte pe zi ce trece, de carne, de substanţă, de forţă. Din exterior arăţi bine, dar în interior eşti golit de vlagă. Pentru cineva care timp de un deceniu a fost „alfa şi omega” politicii româneşti postura de astăzi, care să fim sinceri, e una decorativă, este de neacceptat. Şi Ion Iliescu a avut putere ca nimeni altul, asta şi pe fondul timidei democraţii din anii postrevoluţionari. Orice idee, orice gând de-al lui putea deveni, doar cu voia sa literă de lege. Şi aşa a şi fost. Era şi „omul locomotivă” pentru social-democraţi, victoriile electorale, fie că place sau nu, fiind în proporţie de 90% opera sa. Anii au trecut, frustrările în partid s-au adunat, „lupii tineri” şi-au întărit colţii şi vroiau şi ei să „muşte” din pradă. Să ia partea cea mai cărnoasă, nu doar ce rămâne după „ospăţul” celui dintâi. Şi încet, încet a fost dat la o parte. „Cântecul de lebădă” a fost la Consiliul Naţional de acum două săptămâni. Un discurs viguros, aplaudat de marea majoritate a auditoriului prezent. Zici că dacă ar fi candidat în acea zi, Iliescu ar fi fost câştigător detaşat. Dar aplauzele s-au dovedit a fi false. Oamenii care clămpăneau din palme, o făceau de faţadă, nu pentru că vorbele spuse de fostul lider mai magnetizau pe cineva dintre ei. Aproape străveziu, Iliescu a spus că-l susţine pe Adrian Năstase pentru funcţia de preşedinte al partidului. A vrut un vot uninominal. Nu a reuşit. La toate aceste desfăşurări de forţe, până la urmă de jocuri de putere, fostul preşedinte a pierdut pe linie. Iar a nu fi luat în seamă, chiar deloc şi asta în partidul al cărui părinte fondator a fost, este foarte greu de acceptat. A fost ultima „palmă” pe care Ion Iliescu a mai acceptat-o. El nu mai putea „urla în pustiu”. În comparaţie cu acum un deceniu, când la o singură ridicare de deget săreau zece din jurul său pentru a ghici şi a îndeplini ce a dorit să spună preşedintele. Asta este esenţa gestului şi nu doar vârsta biologică. Aceste din urmă săptămâni au avut un efect de „ani lumină” asupra, de acum fostului preşedinte de… onoare. Iar aceşti ultimi ani au trecut ca un secol. Acum şi Ion Iliescu a înţeles că a rămas doar… „un bătrânel simpatic” care mai pierde vremea pe la partid. Altfel spus, politic vorbind, octogenarul preşedinte a ieşit… pe scut.