Marcel Iureş despre cultură şi instituţii: „Autorităţile au impresia că pot controla şi de cele mai multe ori din „dragoste” îi sugrumă pe artişti”

Ziarul „Măsura” vă prezintă în acest număr prima parte a unui interviu în exclusivitate cu Marcel Iureş, marele actor român despre care putem spune că se bucură de o reală recunoaştere internaţională. În cazul lui Marcel Iureş, recunoaşterea talentului său manifestat cu precădere în teatru este dublată de notorietatea căpătată în urma unor roluri din producţii cinematografice de succes. Dincolo de faimă şi recunoaştere, Marcel Iureş este un artist pus în slujba culturii. Actorul se luptă cu hăţişturile birocratice din postura de director-fondator al Teatrului Act din Bucureşti.

 

Andrei Ando: Domnule Marcel Iureş, păreţi sau chiar sunteţi unul dintre românii privilegiaţi. Aveţi libertatea de a alege nu neapărat dintre mai multe rele. Se spune că acesta este unul dintre blestemele poporului român: opţiunea.

Marcel Iureş: Se poate trăi şi aşa. După cum se dovedeşte. Când îl numiţi privilegiu, vă referiţi la faptul că sunt independent, că am atins vârsta de 60 de ani? Am apucat să trăiesc cât să fac oarecum ce îmi place. E adevărat. Nu ce îmi place. Ce îmi propun. Aici aveţi dreptate. Trăiesc după un plan destul de aspru, fiind în serviciul teatrului, culturii româneşti de bună calitate zic eu.

 

A.A.: Pe de o parte este un serviciu credincios, al actorului care a realizat foarte multe pe scenă, foarte multe în film. Dar există un feed back al acestui serviciu credincios?

M.I.: Vă referiţi la premiul pe care mi l-a dat preşedintele Emil Constantinescu? Am încercat să mă emoţionez în situaţia aceea dar eram atât de mulţi premiaţi, eram o hoardă de premiaţi, ca o înscriere la vaccin. Era o vaccinare obligatorie pentru noi şi am pierdut ceva din atmosfera de atunci şi nu mai avea importanţa pe care ar fi trebuit să o aibă, cred eu, atunci când un şef de stat te premiază, nici nu era foarte clar pentru ce.

 

A.A.: Probabil pentru întreaga carieră.

M.I.: Pentru că exişti, pentru că munceşti, pentru că foloseşti corect limba română, pentru că aduci servicii de imagine. Nu ştiu. Nu mi-a fost foarte clar. În fine. O am. Insigna aceea o am.

 

A.A.: Atunci a fost un gest. El a fost urmat şi de gesturi de asemenea factură concrete din partea unor instituţii ale statului, din partea unor reprezentanţi ai statului?

M.I.: Nu. Nu a fost ceva adăugat. Singurul lucru, vorbesc aici la constituţia statului care are alte preocupări, am luat drept contribuţie lipsa de agresivitate, dacă vreţi , a statului în raport cu ideea de a fi independent. Te lasă în pace. Măcar atâta face statul.

A.A.: Exista acea definiţie a românilor dată de un mare istoric: „Unde ar fi ajuns ei astăzi dacă ar fi fost lăsaţi în pace!”. Dumneavoastră aţi fost lăsat să vă dezvoltaţi?

M.I.: Da. Aşa cum m-am priceput, cum am putut, cum am ştiut să folosesc întâlnirile pe care le-am avut cu oamenii şi din zona politică şi din zona artistică. Baza e că vorbim de un teatru care se îndreaptă spre 15 ani de existenţă. Vorbesc de Teatrul Act acum. Am stabilit foarte multe relaţii cu grupuri care trăiesc în acelaşi fel. Mă refer aici la câteva spaţii şi grupuri de oameni din acele spaţii care sunt în Târgu Mureş, Timişoara, chiar în Târgu Jiu. Târgu Jiu este, graţie unui om , Marian Negrescu, o creaţie a administraţiei. A fost poate unul din puţinele puncte de întâlnire între efortul colosal al unui om şi administraţia care a înţeles un lucru. În Târgu Jiu nu mai exista teatru. A înţeles că, dacă nu face asta, aproape că se autoexclude din viaţa oraşului, din viaţa urbei. Mare lucru!

 

A.A.: Aş vrea să discutăm poate ceva mai târziu şi despre Teatrul Act, şi despre independenţa aceasta pe care dumneavoastră v-aţi asumat-o, dar şi despre rolul acestui teatru în viaţa comunităţii, a societăţii. Spuneaţi ceva mai devreme că instituţiile statului v-au lăsat în pace.

M.I.: Poate oamenii. Instituţiile statului nu există, sunt nişte mecanisme. Oamenii din instituţiile statului există.

 

A.A.: Sunt colegi de breaslă ai dumneavoastră care, pe de altă parte acuză o imixtiune în actul cultural a acestor oameni, dacă vreţi să discutăm chiar la modul generic, al acestor instituţii. L-am văzut pe domnul Mircea Diaconu, pe domnul George Mihăiţă, care nu se împacă cu ingerinţele statului în actul cultural. Nu neapărat că ele există, ci că ele sunt de o anumită factură.

M.I.: E inevitabil. Statul nu are cum să nu intervină. Chit că semnează o notă de plată, sau se decontează o cheltuială. Cert este că teatrul ca fenomen, nu mă refer la instituţie, instituţiile sunt pasagere, este ca perechile de pantofi, poţi să mergi şi desculţ. Teatrul a început desculţ şi probabil că va sfârşi desculţ. Organizatorul, omul care ţine punga cu parale în mână, are o schemă de funcţionare, are şi o imagine a ceea ce ar trebui să producă. Acestea toate ar trebui să însemne strategie culturală. Să ai un plan, o listă de priorităţi. Când ai semnat o asemenea listă se presupune că tu îţi cunoşti straturile sociale din acel oraş, că e capitală de judeţ, că e capitală culturală, că e Sibiu, Bacău, că e Târgu Mureş sau Bucureşti se presupune că tu ştii cine locuieşte acolo, ce le trebuie lor, ce instrumente ai, câţi oameni, ce valori ai înăuntru ca să poţi să semnezi liniştit. Din nefericire sunt foarte puţine cazurile în care autoritatea are idee măcar, cam ce se întâmplă în zona culturală. Dacă treci la fapte ca autoritate, poate părea că dau sfaturi în materie de politică culturală sau dacă vreţi de existenţă pur şi simplu, o existenţă valoroasă, dar nu e aşa, pentru că am învăţat pe parcurs din traversări, înălţări, e un labirint şi e normal. Ideea de performanţă în cultură nu trebuie despărţită deloc de ideea de educaţie şi iarăşi autoritatatea ar trebui să ştie ce se petrece acolo. N-are legătură calitatea sau valoarea culturală cu cantitatea ei şi atunci trebuie dat deoparte fenomenul de masă, ori există fenomenul de truditori, cum ar veni de aristocrat, de muncitor în materie de teatru, cărora nu le pasă în primul rând de bani şi nu se condiţionează în relaţia cu statul decât cu cantitatea sau regularitatea salariului. Asta e de când lumea, ce putem observa acum e că suntem la un fel de capăt de linie. Autorităţile au impresia că pot controla şi de cele mai multe ori din „dragoste” îi sugrumă pe artişti. Le spun ce să facă pas cu pas, ba uneori le spun şi ce să nu facă. Primul necaz în relaţia asta este că artistul îşi pierde libertatea şi se naşte un fel de război pentru nimic. Artistul a ajuns să îşi reclame la nivel aproape sindical, pur şi simplu subzistenţa. În ordinea asta de idei e chiar inadmisibil. E chiar inadmisibil să inviţi, să produci un artist tânăr, că e la teatrul din Arad sau din Timişoara, la Bucureşti şi că e la început să îi dau 5 milioane de lei vechi, adică 500 de lei pe lună. Poate nu ştiu primarii sau nu ştie ministrul culturii, România este o ţară posesoare a celei mai formidabile istorii ale teatrului în limba română. Foarte curând facem 200 de ani de istorie. Eu ştiu că sunt necazuri mari, miniştrii trebuie să găsească soluţii, uneori false, primul ministru e într-o formă de derivă şi conduce aşa mereu în ultimele două legislaturi, crispat de grijă, de spaimă, de sărăcie, de ce se întâmplă afară, dar nu trebuie dată afară ideea că suntem totuşi o cultură mare şi importantă.

 

A.A.: Vă întrebam de acel feed-back al oamenilor din instituţiile statului, cum resimţiţi dumneavoastră feed-back-ul comunităţii în care activaţi, al oamenilor simplii? Cred că e din nou o nuanţă interesantă, foarte multă lume clamează nevoia de cultură, pe de altă parte în teatrele din ţară, poate cu excepţia Bucureş­tiului pentru că acolo situaţia e alta, persoanele care joacă sunt de altă factură, în teatrele din ţară vedem că săslile sunt poate pe jumătate pline, vedem că revistele de cultură falimentează şi este nevoie de intervenţia statului pentru a le susţine cât de cât pe piaţă, vedem că posturile de televiziune, cum ar fi să spunem TVR Cultural o duc greu din lipsă de audienţă. Întrebarea era dacă putem să credem în acea nevoie reală a românilor faţă de actul de cultură, dacă ei simt în sinea lor că au nevoie de aşa ceva?

M.I.: Nu mă mai preocupă demult ce simt oamenii în general. Dacă profesorii sunt jugniţi şi dacă bancherii ne duc nouă grija. Nu pot vorbi despre mase, din cauza unor abstracţiuni. Dacă eu întâlnesc un om sau trei de la care să înţeleg felul cum trăiesc ei, nu mă preocupă. Zona de infuzie către oameni este ocupată toată de negustori. E vorba aici de un comert sălbatic, care uitaţi-vă ce produce în ultima sută de ani pe planetă. Nu mă preocupă deloc că dispar anumite programe sau televiziuni de cultură. Toţi ştiu care sunt regulile, nu le-am fixat eu, nu sunt păzitorul lor. Nu pot să duc grija unui mecanism, eu duc grija oamenilor cu care mă întâlnesc, a persoanelor care intră la mine în teatru, cu care trăiesc, artiştii cu care mă întâlnesc. Artistii care cu greu fac proiecte şi dorm bine din punctul acesta ce vedere. E treaba miniştrilor să îşi facă treaba, eu mi-o fac pe-a mea.

 

A.A.: Aţi pornit acel proiect independent al teatrului pe care dumneavoastră spuneţi că îl aveţi într-o pivniţă, dar până la urmă valoarea teatrului nu o dă aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră spaţiul în care funcţionează. Sunteţi satisfăcut de proiectul acesta, v-a adus în cei 15 ani ceea ce vă doreaţi de la el?

M.I.: Nu am o relaţie sau aşteptări ca de la un copil, fiind înăuntru o parte bună din acest teatru, mă bucur de relaţia cu Alexandru Dabija, unul dintre cei mai buni regizori din Europa şi care întâmplător locuieşte aici. Îl amintesc pe domnul Dabija pentru că practic a fixat axa, coloana vertebrală a teatrului. Dacă el înseamnă ceva este graţie geniului, a alegerii actorilor şi a păstrării limbii române la locul ei, a bunului simţ, componenta educaţională din spectacolele noastre care este la locul ei şi aşa mai departe. Cuvântul mulţumit e puţin spus. Mi-e bine că văd ultimii 14 ani, dacă vreţi 10 ani, când am pus seminţele în teatrele din oraşele în care existau şcoli de teatru, teatre naţionale sau de stat unde ai sentimentul că vii într-un loc. Şi atunci el e mai bogat si pentru asta, cum e de exemplu la Târgu Mureş, Teatrul 74 a lui Nicu Mihoc, un mare actor, un animator, se zbate să facă bugete, să absoarbă fonduri europene, are o relaţie cu primăria, ideea de dialog nu trebuie să dispară nicio clipă între comunităţi, că sunt administrative sau culturale, educaţionale, management, mari artişti cu mai mici artişti, cu începători. Asta este viaţa. În sensul acesta mă simt bine.

 

A.A.: Alexander Hauswater spunea că şansa teatrului românesc este dezvoltarea prin crearea cât mai multor teatre independente. Credeţi în această reţetă?

M.I.: O să râdem de multe ori când ne mai întâlnim la un vin, la o bere, fără să ne dăm seama tot zgomotul sau hărmălaia care o producem, dezvolarea asta necontenită, care din păcate de cele mai multe ori este cantitativă, că vorbim de politică, de cărţi sau de teatru, de piese, de artişti, de bunuri de larg consum sau de strict consum, te atrage şi fără să vrei îţi dai târziu seama şi ajungi la fenomenul inflaţionist. Din propria trufie, împotriva oricărui bun simţ sau oricărei legi sunt enorm de multe lucruri de care nimeni nu are nevoie. În cele mai multe situaţii sau de fiecare dată, cu cât sunt mai multe lucruri sunt din ce în ce mai puţini beneficiari. Aradul are nevoie de încă un teatru? Nu cred. Aradul are peste 168 de mii de locuitori, orice doamnă sau domn din primărie poate să spună câţi sunt muncitori, câţi sunt elevi, studeţi sau vizitatori, de la ce distanţă pot veni vizitatori în aşa fel încât să vadă piesa şi să se întoarcă, câţi cultivatori de legume din zonele astea limitrofe sunt la 2 kilometri sau la 20 sau la 60 de kilometri. Pot veni aici în teatru să vadă un spectacol? Am înţeles că domnul Oniga făcuse un studiou. Am şi jucat acolo. Asta este o sămânţă care trebuie păstrată cu sfinţenie. La Arad nu există o şcoală de teatru, dar există în schimb la Cluj.

 

A.A.: Există un teatru independent maghiar la Arad.

M.I.: Bravo lor, dar eu ascult cu circumspecţie cuvântul „Independent”. De multe ori e o pierdere de sens absolută a cuvântului, pentru că dacă el nu exprimă o opţiune personală şi nu exprimă în acelaşi timp un fel de a vieţui, e un non-sens în artă. Este cea mai conjugală artă care există.

 

A.A.: Adică independenţa dumneavoastră consideraţi să fie sinonimă cu libertatea: de mişcare, de exprimare?

M.I.: Da, şi asta este cel mai greu. Trăim cu nostalgia de a fi liberi chiar dacă suntem, în grupuri mai mari sau mai mici. Asta nu înseamnă să vrei să dai o palmă peste ochi instituţiei care la bază ei e creată să intre în dialog cu tine, să te plătească, să te sprijine. Că nu se întâmplă, asta e o altă poveste. De aici începe lupta şi încep suferinţele. Fenomenul teatral nu are legătură cu instituţia , e foarte puţină lume care înţelege fenomenul ăsta şi atunci le este şi greu să îşi schimbe atitudinea faţă de artişti, faţă de actori, că sunt fotografi, regizori, că sunt cântăreţi, nu conteză. Sunt foarte puţini cei care te cheamă la un dialog sau şi mai puţini cei care simt că nu mai au obiect. Trebuie să dispară dacă nu mai există talentul, nu există vocaţia, geniul, nu există nebunia din capul artiştilor. Cu ce se ocupă Ministerul Culturii? Zugrăveşte teatre şi case de cultură şi muzee şi biblioteci? Noi credem că fără Ministerul Culturii teatrul, viaţa culturală, teatrală dispare. Nu e adevărat. Ba s-ar putea să-i meargă chiar mai bine dacă dăm de un ministru cu urechile mai ciulite.

 

A.A.: De pildă, haideţi să vedem un model. Am avut un model de ministru în România sau poate în spaţiul european poate există un model care funcţionează aşa cum spuneţi dumneavoastră.

M.I.: Jack Lang a fost la un momentdat în Franţa, vorbim aici de un aristocrat, nu ştiu cât de mult muncea el, nu contează, dar a făcut faţă mărcii culturale şi a relaxat-o. În România nu am avut aşa ceva, pentru simplul motiv că afli cu greu cine e. E un zgomot aşa mare, arbitrajul fie al sportului, al primului ministru, al interlopilor e aşa de mare încât e greu să îţi dai seama cine conduce cultura. Din cauza scandalurilor, educaţia a rămas doar la Andronescu şi acum probabil va rămâne Funeriu din cauza devălmăşiei şi scandalurilor dublate politic, economic, nimeni nu mai ştie, dar au rămas nişte urme.

 

A.A.: Există o mondenizare, ministrul care apare mult mai mult la televizor, ministrul care apare mai mult într-un ziar de o anumită factură, el este reţinut de public.

M.I.: Da, dar le ţii minte din cauza scandalurilor.

 

A.A.: Reţii mai degrabă numele decât faptele. Eu aş vrea să vă întreb şi de rolul social al actorului. Cum vedeţi dumneavoastră acest rol pe care el trebuie sau nu să şi-l asume. Avem actori care au fost în campanile electorale şi aici mă pot referi la dumneavoastră, îl avem pe Mircea Diaconu care şi-a asumat un militantism în Partidul Naţional Liberal, avem alţi actori care apar în studiourile de televiziune şi emit mesaje politice, cum vedeţi dumneavoastră această prestaţie a actorului, până unde trebuie ea să meargă?

M.I.: Pot vorbi despre mine, relaţia mea, apariţiile în zona politicului au fost extrem de limitate şi au o bază prietenească, atât. Nu m-am înscris în nici un partid, nu fac reclamă niciunui partid şi nu mă interesează nici un partid din România. Am acceptat să intru într-o zonă vizibilă de sprinjin, de argumentaţie, dar până la urmă nu am mai putut să argumentez nimic, pentru că fenomenul media şi tacticile devin atât de limitative, ca şi când ai limita fascicolul unei lanterene sau al unui proiector, nu mai e loc. Important este să se vadă precis precis persoana care este de dorit să câştige. Mă refer aici la toată zarva şi zgomotul din alegeri. Se rulează enorm de mulţi bani, ceea ce pe mine nu mă interesează, cu toate că sunt bani legali, adică sunt daţi să fie consumaţi, să folosească la ceva.

 

A.A.: Să ştiţi că aşa cum omul se uită la politician se uită şi la cel care e în spatele politicianului sau alături de politician şi care îl credibilizează prin prezenţa sa.

M.I.: Asta am acceptat să fac fără parale, fără nimic, ci din prietenie. Asta a fost tot. Cazurile artiştilor care se înscriu cu carnet şi care participă la adunări, nu le comentez că nu ştiu.

 

A.A.: Aţi pomenit despre media românească şi noi am avut cu invitaţii noştri mai multe discuţii referitoare la o noţiune pe care o promovează media românească a zilelor noastre „vedeta”. Puteţi să schiţaţi un profil al „vedetei” media româneşti de astăzi, domnule Iureş?

M.I.: Să ştiţi că mă uit foarte puţin la televizor, s-ar putea să dezamăgesc foarte multă lume, dar aproape că nu mă uit deloc la televizor. Când mă uit, mă uit cu o ţintă, mă uit pe HBO, cu care am o relaţie de lungă durată şi mă mai uit pe ceva programe de SF, ceva de genul acesta. Altfel nu, pentru că am treabă în primul rând şi nu am timp să stau în faţa televizorului şi să mă uit la tot felul de lipsuri, aş vrea să mă uit la câştiguri.

 

A.A.: Aţi spus la un moment dat şi aici citez: „Progresul ca idee la noi a fost o sincopă, un sughiţ îngrozitor”. La ce vă referaţi?

M.I.: La relaţia binefacerii cu beneficiarul. N-aş vrea să supăr oamenii, dar apariţia locomotivei cu aburi la noi la ţară era un eveniment mai tare decât dacă cădea Guvernul. Faptul că un român, la ora asta, încă visează şi plăteşte preţuri inadmisibile ca să îşi cumpere nu ştiu ce marcă de maşină fără să aibă capacitatea de a înţelege gradul de inteligenţă, nivelul de evoluţie a acelei scule, vrea doar să o posede, doar să o aibă, cred că am dat dreptate în formularea aceea. Progresul, vorba lui Caragiale, care cred că a fost baza ironizării ideii de progres necontenit la care iată, am ajuns, a produs enorm de multe pagube şi neajunsuri omului. L-a moleşit, e răpus de lux, i s-a schimbat etica, crede că merită toate astea şi nu merită. Dacă are bani el crede că este şi îndreptăţit să posede o maşină, sau o casă formidabilă, sau un computer extraordinar, sau să se deplaseze oriunde vrea el, oricân, în ce condiţii vrea el, în cele mai bune condiţii pe care, evident, le vrea. Nu e adevărat!

 

A.A.: Şi nu e îndreptăţit?

M.I.: Nu. Circulă tot felul de imbecili în Rolls Royce-uri, Mercedes-uri sau în Maybach-uri sau agramaţi, bandiţi, gangsteri. Este evident că aşa e. Păi despre ce progres vorbim în cazul ăsta?

 

A.A.: Despre unul cu sughiţuri, vorba dumneavoastră. În 1993 jucaţi într-un spectacol, Richard al III-lea. Propuneaţi un experiment în teatrul românesc cu acel Richard al III-lea. A fost un spectacol care a şi oferit satisfacţie, a şi oferit foarte multe prilejuri de discuţie, unele controverse chiar. Putem spune că acesta a fost resortul, acest Richard al III-lea din 1993, care v-a împins spre occident?

M.I.: Da. Pot să spun şi asta. Sigur! După ce am plecat din Teatrul Bulandra prin demisie, am stat un an şomer, domnul Dabija mi-a oferit un loc în Teatrul Odeon, am făcut Richard al III-lea şi domnul Dabija a fost dat afară. A fost o întreagă ţesătură ca să fie deschis un fenomen care legitima valoarea teatrului la vremea aceea. Nu numai la Odeon. Încercările de a legitima puterea noastră ca societate culturală, ca trăitori în teatru. Se întâmpla în mai multe locuri în România. Era mult prea pregnant şi mult prea puternic. O luasem înaintea societăţii. Am înţeles târziu, dar am înţeles. Şi atunci puterea politică de la vremea aia practic a omorât cel mai natural şi , să zic aşa , cel mai dezinvolt impuls al oamenilor de teatru de la vremea aia, care întâmplător se coagulează la noi la Bucureşti, la Teatrul Odeon. Şi evident că a fost lovit vârful, în persoana domnului Alexandru Dabija, care a sprijinit, a îngăduit, a hrănit acest fenomen din toate puterile lui. Lucrul ăsta a produs cel mai mare salt înapoi. Eu când am decis să fac Teatrul Act, n-am fost singur. Am fost o mână de oameni care au gândit la fel. Sigur că eu am luptat mai mult ca să se întâmple. Dar starea de spirit, graţie acelui pumn în frunte dat de statul român, era de buimăceală , evident. Cum adică nu îmi dai voie în teatrul românesc să fac un spectacol, să fac imagine ţării, să ne putem exprima fără rezerve şi fără complexe, în Europa? Ca să vedeţi cum un pumn în frunte poate să producă beneficii. Unul din beneficii este Teatrul Act.

 

A.A.: Teatrul Act pe care l-aţi fondat în 1996, după o altă perioadă de şomaj, 1995-1996. E greu de crezut. Marcel Iureş şomer, într-un interval atât de scurt, de mai multe ori.

M.I.: Se întâmplă. Şi acum eu sunt tot un fel de şomer. Eu nu am carte de muncă la un teatru de stat, îmi plătesc singur asigurările, şomajul, sănătatea, pensia. Nu e normal? Asta poate face oricine.

 

---