Pribeag prin lagărele Europei

În primăvara anului 1944 armatele sovietice s-au prăvălit peste Ro­mâ­nia, intrând în Moldova şi Bu­co­vina. Războiul era de astă dată la noi acasă şi exista pericolul ca ţara să fie devastată de lupte crâncene între armatele române, aliate cu ar­ma­tele germane, şi armata roşie. În­cepuse deja devastatorul bombardament al aviaţiei anglo-ameriane asupra principalelor oraşe ale ţării, urmărindu-se anihilarea in­dus­triei petroliere, scoaterea din uz a principalelor noduri de comuni­caţie şi uzinelor producătoare de ar­mament. Era clar de acum înain­te că Germania pierduse răz­boiul cu Naţiunile Unite, respectiv cu Uniunea Sovietică, urmând ca aceasta să ocupe şi România şi să-şi impună voinţa. Opoziţia la regimul An­to­nescu căuta soluţii pentru ieşirea din luptă cu cât mai puţine pierderi, pregătind o lovitură de forţă pentru înlăturarea dictatorului şi alăturarea la Na­ţiu­nile Unite. Acest lucru se şi în­tâmplă la 23 August 1944, prin arestarea Con­du­că­to­rului şi a principalilor săi co­laboratori. Răstur­na­rea lui Antonescu a fost însă devasta­toare pentru ar­ma­ta română, care a trebuit să facă o întoarcere de front nemaiîntâlnită în istoria nostră militară, creând con­fuzie şi generând numeroase tragedii. Circa 160 de mii de soldaţi, sub­ofiţeri şi ofiţeri români au fost luaţi pri­zonieri de sovietici şi duşi în la­gă­rele din străfundurile Rusiei, unde au trăit şi lucrat în condiţii cumplite. Într-un articol precedent am prezentat în ziarul nostru drama trăită de un soldat din Regimentul 85 Infantrie din Ineu, care a fost dus la Stalingrad pentru a lucra la reconstrucţia oraşului.

De pază, pe graniţa de vest

Întoarcerea armelor a creat însă o situaţie extrem de tensionată pe graniţa cu Ungaria, din Transil­va­nia, creată în urma Dictatului de la Viena şi pe cea de vest din Bihor, Arad şi Timiş. Acolo în vest, se afla desfăşurată pe poziţii de apărare Armata 1 Română, ale cărei unităţi au fost ţinute în rezervă, gata oricând să intervină în caz de atac din partea ungurilor. Şi, într-adevăr, atacul avea să vină, încă din primele zile ale lui septembrie au avut loc lupte în centrul Transilvaniei. Dar adevărata ofensivă maghiaro-germană se va produce începând cu 13 septembrie 1944, cînd graniţa română este forţată şi în Bihor, Arad şi Timiş. Undeva în apropierea Beiuşului se afla desfăşurat şi Regimentul 21 Vânători de Munte, aparţinând Diviziei 3 Munte, comandată de generalul Leonard Mociulschi, care a fost atacat de divizia 12 infanterie, din corpul 4 de armată ungar, ajutată de formaţiuni germane. Grănicerii şi vânătorii de munte au dus lupte grele de apărare la Dră­geşti, Hu­sa­său de Tinca, Gurbe­diu, Holod, Tinca. În Regimentul 2 se afla şi proaspătul încorporat Florian Bistrian, originar din satul bihorean Chişlaca. Spunem proaspăt pentru că nu a fost încorporat decât în luna mai a anului 1944, năs­cut fiind în 8 aprilie 1923. Din aprilie până în septembrie a făcut instrucţie acolo în apropierea graniţei cu unitatea în alertă maximă, oricând pregătită să intervină. „Trei luni am stat îmbrăcaţi, cu arma lângă noi, gata oricând să intervenim. Eram încartiruiţi într-un sat unguresc din care oamenii au fugit, lăsându-l pustiu”, poves­teşte Florian Bistrian despre acele prime luni de armată. Odiseea lui începe însă în data de 29 septembrie când, împreună cu plutonul din care făcea parte, a fost luat prizonier de inamic. L-am vizitat acasă, în Chişlaca la numă­rul 21, şi a acceptat să ne povestească odiseea lui începută în acea fatidică zi de 29 septembrie.

 

Pe jos, la Viena

„În 29 septembrie mă aflam cu tot plutonul pe linia întâi, în apropiere de satul Miersig (comuna Husasău de Tinca, n.n.). Eram într-o vale, încercuiţi acolo de mai multe zile. Am căutat în cele din urmă o cale de a ieşi din încercuire şi am încercat să ne retragem în­spre o pădure, care se afla în apropiere. Numai că nu am reuşit deoa­rece viroaga în care eram ascunşi s-a terminat înainte de pă­dure şi astfel ne-am trezit într-un teren descoperit aşa că am fost observaţi. Inamicul era cu tancurile şi a venit peste noi ameninţân­du-ne cu mitralierele. Eram în total 23 de soldaţi, împreună cu sublocotenentul, plutonierul şi sergentul. Tancurile s-au apropiat în timp ce noi, ascunşi pe un pârâiaş fugeam spre pădure. Atunci am auzit strigându-se: «fraţi români, predaţi-vă că nu vă facem nimic». Erau nemţi, nemţi de-ai noştri, din Banat. Ei, ce să facem, am zis, stând pe loc în pârăuţul plin cu apă şi noroi. Sublocotenentul şi-a dat jos diagonala şi epoleţii, plutonierul la fel. Noi soldaţii eram neş­tiu­tori, că nu aveam decât trei luni de armată şi nici nu ştiam mânui bine armele aşa că am ieşit din pârâu cu mâinile sus fără să avem ceva la noi, după care ne-au urcat pe tanc şi am pornit spre Oradea. În timpul acesta or început ruşii să tragă cu katiuşele peste noi. Aşa că, ne-am dat jos de pe tancuri, şi nemţii şi noi, şi ne-am ascuns sub dolma drumului şi am stat aşa până o încetat bombardamentul. Când o încetat bombardamentul am ieşit din adăpost şi am plecat din nou pe tancuri până la Ora­dea. Acolo ne-or cazat într-un ho­tel plin cu prizonieri. Eram foarte înghesuiţi, că eram tare mulţi. Ca norocul că nu am stat prea mult, numai până dimineaţa. Acolo dacă stăteai jos nu te mai puteai ridica, atât de mulţi am fost. De cum se făcu dimineaţă ne-au încolonat pe toţi şi am pornit în marş spre Viena. Mergeam numai noaptea pentru a nu fi văzuţi de aviaţie şi de multe ori direct peste hotar, pentru a nu încurca drumurile pe care circulau coloanele militare şi pentru a scurta drumul. Dormeam pe unde ne prindea noaptea dar mai ales în locuri mai joase iar santinelele pe ridicături, pentru a ne putea supraveghea. Mergeam prin ploaie şi noroaie şi nu prea mâncam. Unii luau sfeclă de pe câmpuri dar eu nu puteam mânca aşa ceva. Mai apucam şi prune din pomii întâl­niţi în cale, iar prin sate ne mai arun­cau oamenii pe jos câte o coajă de pâine neagră. Mergeam ţinându-ne unul de altul să nu cădem, aşa de slabi am ajuns. Eram, ce să mai spun, morţi de foame încât unii leşinau şi numai cu greu mai puteau merge. Cine cădea, acolo rămânea, dar mort nu viu. Şi ne mânau cât mai repede pentru că din urmă veneau ai noştri. La sfârşitul lui octombrie am ajuns la Viena. Cât am făcut până acolo calculaţi dumneavoastră.

 

De la Viena la Berlin

De cum am ajuns la Viena am fost dezbrăcaţi şi ni s-au băgat hainele în etuvă pentru dezintoxicare. Am omorât şi puricii şi păduchii de pe noi, deoarece eram plini, încât îi adunai în pumn. Am primit şi ceva mâncare şi apă sărată, dar numai atâta cât să nu murim de foame. După două săptămâni de stat la Viena ne-or îmbarcat în vagoane şi ne-or trimis în Ger­ma­nia, la Berlin. La Berlin am umblat mai mult pe sub pământ. Atunci era încă bine la Berlin, era lux, ce mai, abia după aceea s-a făcut ruină. Acolo în apropiere de Elba ne-or ţinut într-un lagăr. Dar nu am stat prea mult că au venit ruşii peste noi.

De acolo am plecat mai în in­te­riorul Germaniei, dar din vest veneau americanii aşa că la terminarea războiului ne-au luat prizonieri nişte negri americani. Dar aceştia nu ne-or ţinut prea mult că ne-or predat englezilor, care ne-or dus în Belgia, chiar la Bruxelles.

 

În lagărul englezesc din Bruxelles

Bruxellesul era jos iar lagărul nostru era sus, pe un deal. Lagărul era împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată înalt de trei metri în afara căruia erau santinelele. Acolo eram mii de prizonieri, de toate neamurile. Până la urmă ne-or separat, ungurii de-o parte, ro­mânii, de alta şi aşa mai departe. Am stat şapte luni acolo dar trebuie să spun că nu o fost chiar aşa de rău pentru că primeam mâncare bună, cum era şi raţia sol­da­ţilor englezi. Unii aveau posibilitatea să iasă şi la lucru, veneau dimineaţa şi selectau echipe pentru lucru la refacerea drumurilor şi cu­răţenie. După ce ne-am mai întremat la Bruxelles ne-or trimis din nou în Germania, într-un la­găr, pentru triere. Fiecare stat ve­nea să-şi recupereze oamenii. Ruşii ve­neau cu maşinile şi ofiţerii şi strigau către români: «Care este din teritoriul cedat, Basarabia şi Bu­co­vina să se prezinte la noi, ceilalţi ră­mână pe loc». Un bătrân m-a sfătuit să spun că sunt din comuna Fântâna Alba, care era prin Bucovina, dar despre care nu ştiam nimic, că nu am fost niciodată acolo. Aşa că am urcat şi eu într-o maşină şi am plecat în Germania ocupată de ruşi, unde am mai stat câteva luni.

 

Întoarcerea acasă

Acolo am întâlnit un plutonier care ştia ruseşte şi care a declarat că sunt de-al lor. Abia după aceea am spus că suntem români. «Nu-i nimic, haraşo, lasă că vă ducem şi pe voi acasă». Na, îi bine ne-am zis şi ne-am mai liniştit. Acolo am fost controlaţi de un doctor şi iarăşi de­zinfectaţi. Ruşii umblau mai mult după băutură şi erau tot timpul beţi aşa că nu ne-or avut treabă. Până la urmă ne-or îmbarcat în tren şi ne-or trimis spre România. Am intrat în ţară pe la Curtici, dar la Arad am stat numai un sfert de oră şi nu am putut coborî, deşi eram atât de aproape de casă. Am ajuns până la urmă la Bucureşti, la cercul militar, dar noi nu aveam nici un fel de acte, aşa că ne-or trimis la Ploieşti, unde ne-or garat pe o linie moartă unde au uitat de noi. Am stat acolo mai mult de-o săptămână fără mâncare, până când unui plutonier I s-a făcut milă şi ne-a spus să mergem fiecare la casa lui. Aşa că cei de la Arad ne-am urcat într-un tren, sus pe aoperiş, şi la drum spre Braşov. Am trecut şi prin tuneluri, dar când am ieşit din ele arătam ca negrii americani care ne-or luat de la nemţi şi ne-or dus în lagărul lor. Am ajuns la Arad la 12 noaptea. Eu am rămas în gară să iau motorul de Cermei. Dar cum stăteam eu aşa în gară vine la mine un sergent cu un civil, despre care am aflat că-i de la chestura poliţiei. Li s-o părut că sunt suspect aşa cum eram îmbrăcat cu pantaloni englezeşti, haină nemţească, cu un cerc galben pe spate, şi cu o bonetă ru­sească pe cap. Vin deci ei la mine şi mă întreabă dacă am documente. N-am, zic. Atunci vii la Poliţie, mi-au spus ei. Da, dar pierd trenul. Nu-i nimic, iei altul. Prin ur­mare mă duc la Poliţie unde sunt luat în primire de unul de două măji, care mă duce jos la celule. Acolo numai puşcăriaşi, hoţi de tot felul. Unul care era din Craiva m-o şi recunoscut şi mă întreabă: «Mă ce-i cu tine aici»? Da cu tine ce-i, întreb şi io. Două săptămâni m-or ţinut acolo. După aceea mi dă drumul acasă. Ajung dară iară acasă la Chişlaca, dar după o săptămână vine la mine poliţistul Bodea, din Coroi, să mă ducă sub escortă la Arad. Bodea mi-o spus să nu zic cuiva că am dus-o bine le englezi, că altfel îi bai. Eu n-am vrut să merg sub escortă pentru că în sat era ceva ruşinos să fie cineva dus sub escortă. I-am promis plutonierului că merg singur la comenduire la Arad. Aşa am şi făcut, m-am dus acolo şi ce să vezi atunci au descoperit că eu ţineam de Ora­dea. Mi-or dat totuşi o hârtie aşa că am intrat în legalitate. Iată ce greu era să te aşezi la casa ta după ce ai văzut fără să vrei toată Europa”!

După ce şi-a rezolvat problemele Florian Bistrian a părăsit satul natal, plecând săşi caute de lucru, mai întâi la Oţelul Roşu şi apoi la Uzina de Vagoane din Arad, adunând peste 30 de ani de lucru, beneficiind în felul acesta de pensie dar şi de o indemnizaţie de veteran de război. Am observat însă un lucru cel puţin curios. Dacă Florian Bistrian a fost destul de zgârcit cu amănunte, în povestea lui dramatică din lagărele prin care a trecut, pe măsură discuţia s-a apropiat de întoarcerea acasă vorba i se înviora şi povestea că­pă­ta tot mai multă culoare. Probabil că suferinţa prin care a trecut nu voia să fie repetată, nici măcar prin vorbe. Am mai înţeles din povestire că credinţa că se va întoarce la casa lui de la Chişlaca l-a ţinut tare printre străini şi nici nu i-a trecut prin prin minte să rămână acolo unde mâncarea era atât de bună!

 

---