Prizonier de război la Stalingrad

Era o vreme caldă, cu ştiri de pe front care ridicau şi mai mult temperatura acelei zile de 23 august 1944, ziua în care, la ora 22 din noapte, Regele Mihai I a transmis un comunicat important către ţară. Majestatea sa, capul oştirii ro­mâne, anunţa ieşirea României din războiul contra Naţiunilor Unite. A fost o acţiune fără precedent în epoca modernă, în care o întreagă armată a ieşit din luptă în câteva ore, vechii duşmani au devenit aliaţi iar foştii aliaţi s-au transformat peste noapte în adversari. Din păcate armata sovietică aflată pe frontul din Moldova nu a fost aşa de promptă în a accepta noua realitate şi a procedat la o masivă capturare a soldaţilor români, derutaţi şi ei, şi ducerea lor în prizonierat, unii despărţindu-se pentru mulţi ani de ţară. Aproximativ 160 de mii de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri au fost duşi în lagăre până hăt departe, în Siberia, obligaţi să lucreze la refacerea URSS în con­diţii extreme de climă, cu hrană pu­ţină, murind pe capete din cauza bolilor. Unii au reuşit, însă, să se întoarcă acasă pentru a povesti urmaşilor despre ororile războiului, despre condiţiile inumane în care au fost puşi să lucreze şi să vieţuiască în lagărele sovietice.

Încă mai există supravieţuitori ai acelor ani, oameni anonimi, bătrâni şi bolnavi de care puţini se­meni îşi mai aduc aminte, gândindu-se probabil că o indemni­za­ţie este suficientă pentru a le alina suferinţele fizice şi mai ales psihice, cu care s-au ales după ce şi-au fă­cut datoria faţă de ţară. Pe unul l-am găsit şi noi într-o mică localitate, Mărăuş, ascunsă între dealurile care se sprijină pe culmile mai înalte ale munţilor Codru Moma.

Un om bucuros de oaspeţi

În 21 august anul acesta am făcut o călătorie până la Mărăuş pentru a ne întâlni cu Alexandru Trânc, care în acele zile de august se găsea pe frontul din Moldova, a fost luat prizonier după întoarcerea ar­melor şi dus la Stalingrad în la­găr pentru a reface oraşul complet dis­trus, inclusiv de trupele româ­ne. Era la fel de cald ca în urmă cu 65 de ani, dar ziua era foarte lini­ş­tită acolo, departe de zgomotul ora­şului, unde oamenii îşi vedeau de treburile lor. Casa baciului Trânc se găsea chiar la intrarea în sat, spre drumul care ne-a dus de la centrul de comună, Craiva, aşezată pe şo­seaua Oradea-Ineu, aşa că l-am găsit uşor. Am trecut podul peste valea aproape secată şi am bătut în gard pentru a ni se deschide poarta. Am făcut-o cu precauţie, pentru că un dulău nervos ne avertiza că fără pre­zenţa stăpânului nu putem păt­runde în proprietatea pe care are obligaţia să o apere. În cele din urmă vine şi cel căutat, Alexandru Trânc, pe care l-am deranjat de la masă. Era chiar ora prânzului. A fost însă foarte bucuros de oaspeţi, mai ales când i-am dezvăluit că nu suntem de la finanţe ci ne interesează viaţa lui de prizonier la ruşi. Am fost prin urmare conduşi în casa mare, într-o cameră în care intră doar oaspeţii şi pentru Ale­xandru Trânc mai toată lumea care intră în casă îi este oaspete, pentru că se descurcă singur de vreo 23 de ani, de când nevasta i-a trecut la cele veşnice. Povestea spusă am în­registrat-o şi o redăm ca atare, pentru că deşi are 87 de ani, Ale­xandru Trânc are memoria încă proas­pătă, retrăind până la lacrimi amintirile.

Pe front, în aşteptarea atacului rusesc

M-am născut în anul 1922 într-o familie modestă din Mărăuş. La vârsta de 21 de ani, în 1943, am fost încorporat la unitatea din Ineu, la regimentul 85 infanterie. În mai 1944 am fost duşi pe frontul care se stabilizase în Moldova. Am fost îmbarcaţi în vagoane şi am pornit la drum. Era chiar după bombardamentele americane şi am văzut marile gări bombardate de aviaţia americană. Aşa erau în­toarse liniile de cale ferată ca rafurile de la căruţă. Am trecut pe la Să­cuieni - Roman, am trecut şi Siretul dar imediat a venit aviaţia inamică care ne-a bombardat, artileria antiaeriană trăgea, am văzut caii morţi de mai multe zile. Erau acolo şi regimentele 1 şi 30 artilerie din Divizia 1 infanterie. Apoi am ajuns la destinaţie pe linia întâi, unde i-am înlocuit pe nemţi. Am stat în tranşee într-un cimitir, lângă o biserică. Până în august am stat acolo. În dreapta bisericii era o fântână. Şi biserica şi fântâna erau reperate de ruşi. Şi ruşii veneau zilnic cu un avion care ne bombarda. Tră­geau şi cu artileria. Din această cauză a fost nevoie ca sublocotenentul să mute plutonul nostru într-un loc mai ferit, deoarece nu putea să ia legătura cu noi, nici mâncarea nu ajungea totdeauna. Aveam acolo un adăpost în pă­mânt, nu chiar cât casa asta. Era aco­perit cu lemne, aveam saltele cu iarbă verde, pe care dormeam. Când se făcea seară santinelele mer­geau în tranşee, iar ziua dormeam pe poziţii numai servanţii de la mitraliere erau treji. În ziua de 19 august ruşii au atacat regimentul 5 vânători din stânga noastră. Ruşii i-au respins pe ai noştri şi au intrat în tranşee. Atunci românii or băgat la contraatac ba­ta­lionul 1 din regimentul nostru care i-a respins pe ruşi şi s-a liniştit poziţia. Nu a mai tras nimeni, dar toţi am rămas la posturi. Dar nu am aşteptat prea mult, deoarece probabil ruşii or vrut numai să ne încerce în ziua aceea. În dimineaţa de duminică, 20 august, ruşii or dat atacul la Iaşi. Noi eram într-un colţ, la Belceşti-Valea Oilor, în stânga Iaşiului, ceva mai sus de oraş. Şoseaua de Iaşi se afla cam la vreo 5 kilometri distanţă de noi. La noi n-or putut pătrunde ruşii pentru că i-a oprit artileria, care tră­gea cu toate tunurile şi cu brandurile de ziceai că-i katiuşa românească, aşa că nici musca nu s-o băgat pe la noi, dar or spart frontul în altă parte. În următoarea zi, lunea, m-am dus după mâncare la batalion, care se afla cantonat într-o şcoală de agricultură, unde se aflau tot felul de pomi. Erau acolo domnul căpitan Curelaru, comandant la companie, domnul locotenent Chira Marian, domnul co­man­dant de pluton şi sublocotenentul Lăzărescu Nicolae. Ei erau comandanţii noştri. De acolo am văzut în vale soldaţii de la alte uni­tăţi cum se retrăgeau cu armele la ei. Aveam cu mine un prieten de la bran­durile de 120 de milimetri. Acela îmi zice: „hai cu mine, să fugim şi noi”. Dar cum să merg, să las grupa şi unitatea, i-am spus eu. Aşa că am stat acolo dar nu a mai venit mâncarea şi pe la ora 3 m-am întors la pluton fără ea. Când am ajuns ai mei erau toţi echipaţi să plece, aşa că i-am ajuns în ultima clipă. Sublocotenentul era cu puşca şi raniţa mea la el. Hai Popa mi-o spus, că aşa mă numeam atunci. Am plecat dar ne-o oprit căpitanul pe linia a doua, care ne-o cerut să facem o tragere demonstrativă, cu tot armamentul. Trebuie să spun că noi eram înarmaţi cu puşti ZB şi mitraliere. „Domnule căpitan, ne prind ruşii dacă mai stăm aici”, am zis noi. „Am ordin să stau şi să apăr poziţia până la capăt”. Căpitanul era mai vechi pe front, fiind şi rănit în campania din Rusia. Atunci locotenentul a dat un ordin: „companie după mine marş”, spunând că nu vrea să-l prindă ruşii acolo. Nu a mai zis nimic căpitanul, deoarece se temea de soldaţi, pentru că nu i-o lăsat să mănânce prune din livada şcolii, el dorind să facă palincă din ele. Până la urmă le-o mâncat ruşii, când or fost mai coapte. Când am ajuns la şcoală locotenentul ne-o zis să lăsăm jos tot echipamentul, numai armele şi cartuşele să ră­mâ­nă la noi.

Prizonier la ruşi

Am continuat în felul acesta deplasarea, dar nu am mers prea mult pentru că am fost reperaţi de şase avioane inamice, care or venit peste un deal ca acesta (a făcut un semn spre dealul din faţa casei). Noi ne-am ascuns având grijă să mas­căm tot ce sclipeşte. Când să ieşim de acolo strigă unul din vârful dealului: „Domnule locotenent, să predăm armele că vin ruşii. „Ce vorbeşti mă”, spune el, şi ordonă: „în trăgători fuga marş”. Dar nici un soldat, nici unul nu a executat. Când a văzut el asta şi-o luat galoanele de pe umăr şi ne-o zis să nu-i mai spunem domnule locotenent. Nu eram nici noi răi cu el, pentru că-l consideram om rău. Ruşii veneau puhoi, tot puş­când şi strigând „urai, urai, predai rumânski”. Am avut noroc c-or fost şi basarabeni, altfel era rău. Şi gata ne-am predat. „Hleb esti”, ne-or întrebat ruşii. Şi cum noi eram cu sacii plini cu merinde i-am mai îmbunat. Ruşii aveau cu ei şi fete care trăgeau căruciorul cu mitraliera. Apoi ne-or luat şireturile, ne-or luat bricegele şi tot ce putea fi folosit ca armă. Armele le-am lăsat, bineînţeles, acolo. Or întrebat şi de ofiţeri şi soldaţii l-or arătat pe căpitan, pe care cum am spus nu-l simpatizau. Atunci un rus o scos pistolul şi l-o împuşcat în fese, după care l-or pus într-o foaie de cort şi l-or luat de acolo şi n-am mai ştiut de el. Pe noi ne-or băgat în lagăr la Belceşti. Nu era nimic pregătit acolo, doar nişte santinele în jurul nostru. Am stat acolo toată noaptea. Unii or fugit, pe alţii i-or îm­puş­cat santinelele. De acolo am ple­cat mai departe păziţi de sol­daţi, din ăia urâţi, tătari sau mai ştie dracu ce erau! După câteva zile de mers pe jos, prin praf şi pe căl­dură, fără apă şi mâncare am ajuns la Bălţi.

La Bălţi ne-or urcat în vagoane de marfă, la care or fixat sârmă pe geamuri, or săpat o gaură într-un colţ şi ne-or pus înafară două santinele. Cu trenul acesta am ajuns la Făleşti, unde am stat un timp în lagăr, ni s-o dat mâncare şi apă. Apoi am pornit mai departe până la Harkov, tot aşa înghesuiţi în vagoane, pe o căldură mare. Pe unul originar din Botfei, un sat din apropiere, l-am dat jos din vagon scoţându-l pe geam, după ce am spart sârma, altfel murea. Aşa eram de înghesuiţi unul în altul, încât dacă ieşea careva din rând, picau toţi. La Harkov nu mai aveam haine pe noi, le-am lăsat în vagon. Încă înainte de a ne da jos din vagon au venit la noi nişte rusoaice care ne-au acuzat că le-am omorât bărbaţii pe front. După ce ne-am dat jos din vagon am putut bea apă dintr-o fântână, apoi ne-or dus într-o cantină, ne-or îmbrăcat şi ne-or dat să mâncăm. Apoi am plecat mai departe spre lagărul de la Europinsk, am trecut Donul şi după două săptămâni am ajuns la destinaţie. Prima dată am fost de­zin­fectaţi, ne-or hrănit cu terci, cu caş din mei, cu nişte porcării pe care nu le-am putut mânca. Şi nici din acelea nu aveai mai mult de două linguri. Şi eram într-un lagăr de refacere, se dădea cică supliment de mâncare dar, fie vorba între noi, tot mureai de foame. Dacă ajungeai acolo unde se aruncau oasele erai domn. Tot rodeam după os. Eu am mâncat ce am mâncat dar la un moment dat n-am mai putut. Tot ce băgam în mine vărsam. După o lună n-am mai putut mânca deloc. Eu dă­deam mâncarea la unul de pe la noi. Dar am slăbit foarte tare şi când or văzut ruşii asta m-or ţinut un timp într-un spital, dar de­gea­ba, nu puteam mânca şi basta. La bu­cătărie era un oltean de-al nostru şi m-o adus şi pe mine acolo, dar nu am rezistat. La Europinsk ne-au făcut vizitaţie nişte doctori, erau şi unguri, italieni, un neamţ. Când m-or văzut cât eram de slăbit or zis că nu-s bun de lucru: „Niet haraşo”. Eu că-s bun. Nu mă puteam despărţi de camarazi. Am spus că am un frate printre prizonierii care plecau mai departe. Atunci o rusoaică care vorbea cu doctorii o zis davai şi mi-o întocmit fişa. Când am văzut că plec cu tovarăşii mei mi-o părut că mă întorc acasă.

La Stalingrad, la lucru

Am scăpat de acolo şi, direcţia Stalingrad, la lucru pentru refacerea oraşului. Pentru a mă întrema prietenii îmi dădeau mie zahărul pe care îl primeau. Aşa că încet, încet am început să mănânc. La Stalingrad mâncarea era la fel de slabă, dar mai curată. Am început lucrul prin a dărâma pereţii care mai erau în picioare, pentru a nu cădea singuri pe oameni. Unul se urca pe zid, îl lega cu o sârmă şi ceilalţi îl trăgeau. Toată compania mergea la lucru, că eram organizaţi pe companii. Pe unul care ştia puţin ruseşte l-au pus comandant. La fiecare pluton au fost repartizate câte două santinele. Erau şi rusoaice cu noi la lucru. Pe mine m-o luat santinela la ochi buni, că-s bun de lucru, pogan cum se spune la noi, şi le-o spus şi rusoaicelor că-s haraşo. Eu mă făceam că joc şi râdeau şi santinelele şi rusoaicele de mine. Când mergeai „afară” trebuia să te prezinţi santinelei şi să-i ceri voie. Dacă era o groapă în apropiere aveai noroc. Să vă spun o întâmplare care s-a lăsat cu un mort. Era unul cu noi, de vreo 50 de ani, din Basarabia, care avea 5 copii acasă. O fost luat în prizonierat din întâmplare, pentru că aveam un om lipsă şi el s-o găsit în locul nepotrivit, aşa că l-or luat pe el ca să fie la număr. Într-o zi omul nostru a intrat într-o groapă şi o stat prea mult. Când o descoperit asta santinela, ne-o culcat pe toţi la pământ s-o dus şi s-o uitat în groapă şi deodată am auzit: poc, poc. Cinci focuri o tras în el, dar nu o murit pe loc, abia în dormitor şi-o dat obştescul sfârşit.

În lagăr eram cazaţi câte 400 într-o baracă, erau podele pe jos. Dacă aveai o cărămidă la cap era bine. Dar după ce te-ai culcat nu te puteai întoarce numai dacă se întorceau toţi din rând. Uşa nu stătea o clipă închisă în timpul nopţii. Aveam un cântar să îm­păr­ţim pâinea şi trăgeam la sorţi bu­cata cuvenită. Dacă nimereai mijlocul, care era aşa de moale încât de dădeai cu el de perete se lipea, atunci o încurcai. Se mai şi fura şi iar era scandal. Iarna sufeream de frig, ne încălzeam unul de la altul, şi sufeream continuu de atacul pă­du­chilor. Din cauza păduchilor am primit tifos, încât numai ce vedeai că vecinul din pat era mort. În fiecare dimineaţă pleca din lagăr ma­şina încărcată cu morţi. Îi duceau în pielea goală şi îi aruncau unul peste altul într-o groapă comună. O fost tare greu acolo. Tatăl meu, care o fost în armata ungurească în primul război mondial, o fost şi el pri­zonier la ruşi dar parcă nu i-o fost aşa de greu”.

Morminte fără cruce

Aici se sfârşeşte povestea baciului Alexandru Trânc din Mărăuş, unul dintre cei câteva sute de mii de români anonimi care au trăit viaţa de prizonierat în Uniunea Sovietică. El a avut şi puţin noroc pentru că s-a întors din infern destul de repede, în anul 1945. Alţii au rămas în lagăre până târziu, la începutul anilor 50. Dar foarte mulţi nu s-au mai întors deloc acasă, ceea ce a accentuat jalea rudelor de acasă, pentru că nimeni nu a mai ştiut nimic de soarta lor. Pe întinsele câmpii ale Rusiei există numeroase morminte fără o cruce sau un semn oarecare de recunoaştere. Acolo sunt îngropaţi sol­daţii români care s-au jertfit pentru ţara lor.