Prefectul a fost bătut şi ţăranii împuşcaţi

Continuăm investigaţia noastră jur­nalistică din satele crişene, care s-au răsculat împotriva regimului comunist, în august 1949. Ne-am propus să cuprindem cât mai mul­te dintre localităţile unde s-au produs mişcări ţărăneşti, încercând să găsim supravieţuitori, participanţi direct sau simpli observatori, asta şi pentru că la 60 de ani de la evenimente puţini au mai rămas care să depună mărturie. Istoria orală ne ajută să înţelegem mult mai bine trăirile, sentimentele şi moti­vaţiile personale şi colective ale ri­dicării la luptă a ţăranilor care în­cercau să supravieţuiască într-un re­gim care şi-a propus să-i desfiinţeze ca şi cla­să socială. În articolele trecute a fost pomenit, de mai multe ori, sa­tul Şomoşcheş deoarece acolo s-a desfăşurat una dintre cele mai violente mişcări, în care participanţii au încercat să se apere cu mijloace proprii împotriva forţelor de represiune. Aşa că ne-am deplasat într-o zi de august în localitatea amintită.

Trebuie să spunem că am fost impresionaţi încă de la început de aspectul satului, curat, bine îngrijit, cu uliţe largi şi instituţiile pu­blice proaspăt vopsite în... portocaliu! Bătrânii pe care i-am întâlnit pe scaun la uliţă auzind ce ne inte­resează ne-au îndrumat, toţi, la şcoa­lă unde îl vom întâlni spuneau ei, pe învăţătorul Ioan Naghi, care „ştie totul despre răscoală”. Am mai fost informaţi că există şi o supravieţuitoare a deportărilor din Dobrogea, pe nume Frenţiu Floa­re. Am ales să o vizităm pentru în­ceput pe aceea care a cunoscut pe pielea proprie ce a însemnat represiunea. Am găsit-o relativ re­pede, era acasă împreună cu soţul Fren­ţiu Ioan

 

Deportată la 13 ani

Nu cred că i-a picat foarte bine nanei Floare să-şi reamintească acel episod, deloc plăcut. Totuşi câteva cu­vinte am obţinut de la dumnea­ei: „Îmi amintesc de acele zile de la începutul lui august 1949, deşi a­veam doar 13 ani. Tatăl meu care s-o numit Gheorghe Margine, a participat la răscoală şi o fost considerat unul dintre capii de aici. Pe el l-or îm­puşcat atunci dimineaţa, în 3 au­gust, când ne-or deportat pe noi. Ne-o luat de acasă, cu ce am putut duce cu noi, pe mine, pe mama şi pe fratele meu, de un an şi jumătate. De a­ici au mai luat o familie. Prima dată am fost duşi la Arad, la Sigu­ranţă. De acolo ne-or dus la gară şi ne-or îmbarcat în vagoane de marfă şi am plecat spre Dobrogea. Abia în Simeria ne-or dat nişte apă. La Ba­sarabi ne-or repartizat pe sate, iar noi am nimerit la Negru Vodă. Eu am lucrat la o firmă unde am şi în­văţat să sap. Am stat acolo 5 ani şi două luni. Apoi am fost duşi înapoi cu maşinile până la marginea satului, unde ni s-a spus să ne dăm jos. Cam asta ar fi în mare”.

 

Şomoşcheşul sub asediu

Mai dispus la vorbă s-a dovedit a fi soţul, Frenţiu Ioan, care ce-i drept era trecut de 16 ani când au avut loc evenimentele care i s-au în­tipărit bine în minte: „Ştiu că 1948 a fost un an sărac pe aici. Nu aveau oamenii ce să mai mănânce şi toată speranţa era în grâul din acel an ‘49. S-or adunat atunci într-o du­minică şi or cerut la Sfatul Popu­lar să dea drumul la batoză, să-şi ducă fiecare câte o căruţă cu grâu la treierat, ca să-şi facă grâu de pită. O venit şi prefectul de la Arad care le-o spus că dacă nu au pâine să mănân­ce prune şi castraveţi. Nu s-o rezolvat nimic în acea zi şi pentru că pro­testele au continuat a doua zi iar o venit prefectul, însoţit de armată. Oamenii s-or revoltat şi mai tare când or văzut că nu-i lasă să treiere. Ei erau adunaţi la podul de peste baltă. Maşina prefectului s-a apropiat să treacă dincolo, dar oamenii nu l-au lăsat şi maşina o trebuit să oprească. Şoferul o tot claxonat dar lumea nu s-a dat la o parte. Când s-o oprit or sărit pe maşină, l-or scos afară pe prefect şi l-or luat la bătaie. Maşina cu armata era mult în ur­mă. Când or sosit, soldaţii au reuşit să-l recupereze, da era bătut rău. Când o fost după masă or sosit vreo 4 maşini cu soldaţi, care s-or dat jos în capătul satului şi or mers pe o par­te şi pe alta a satului şi pe şosea. Era lume multă pe străzi, trăgea clopotul ca la foc. Soldaţii erau echipaţi ca de război şi când or ajuns acolo unde era adunată mai multă lume le-o zis oamenilor să plece acasă. A­ceş­tia or ezitat un pic dar când or văzut armele îndreptate spre ei s-or împrăştiat. Dar trebuie să spun că noaptea s-o dat foc la arhivă, s-or tăiat firele de telefon, s-or baricadat străzile cu stâlpi de telegraf şi cu grapele întoarse cu colţii în sus. Cei care au făcut toate astea au fost pârâţi la Securitate care o început de i-o strâns. Pe câţiva i-o eliberat după o bătaie bună, dar pe 15-20 i-o re­ţinut pentru cercetări. Pe socru meu şi pe u­nul Faur i-or împuşcat pe străzi chiar atunci când ieşeau vacile la păs­cut. I-or lăsat acolo să fie vă­zuţi. L-or împuşcat pe socru meu pentru că mai înainte cu o lună o fost pe aici un căpitan de securitate care se făcea că vinde bice şi o intrat în legătură cu socru meu şi cu Faur. Când or fost duşi la Arad securistul i-o pâ­rât pe cei doi şi o propus să fie îm­puşcaţi”.

Până la urmă l-am găsit şi pe învăţătorul Ioan Naghi, un pasionat de istorie, distins de mai multe ori pe ţară cu diplome pentru activitate deosebită. El a cercetat la faţa locului evenimentele de care ne in­teresăm, reuşind în cursul a­ni­lor să stea de vorbă cu oamenii pe care noi, din motive lesne de în­ţeles, nu-i mai puteam aborda.

„Încă înainte de a se întâmpla răscoala - mi-a povestit Ioan Meme­tea de la numărul 215, născut în 1927, - că într-un local a lu Liţa Gliguţii s-au întâlnit mai multe persoane printre care: Ioan Sas, Petrică Onuţului, Aurel a Gâbului şi alţii ca­re au spus că: „trebuie făcut ceva, că aşa nu se mai poate. Nu avem cum să treierăm şi cotele sunt mari”. Menţionez că grâul era adunat spre sfârşitul lui iulie, în stoguri pe arie dar era interzis treieratul. „Vor fi şi alte sate cu noi” - spuneau ei. „Ne-ar trebui şi arme şi le-om procura noi cumva”. S-a întocmit apoi o lis­tă cu participanţii la acea întâlnire clandestină. Chiar înainte de rebeliune a avut loc o adunare po­pulară la cămin, la care a participat prefectul Bele de la Arad, care le-a cerut oamenilor să rămână calmi. Mai trebuie să dezvălui şi un alt e­ve­niment care a pus paie pe foc. În 30 iulie s-a scos batoza la marginea satului, dar delegatul şi Primăria au dispus ridicarea grâului treierat şi depozitarea la magazie. Nemul­ţu­miţi oamenii s-au adunat în 31 iu­lie la Primărie şi şi-au luat cu for­ţa grâul înapoi. Aşa a început re­volta. Probabil anunţat de Primă­rie a so­sit prefectul Bele, care a fost în­tâm­pinat în mijlocul satului unde oamenii făcuseră baricadă şi încercau să oprească pe pod pe a­ceia ca­re voiau să treacă. Au aruncat şi maşina prefectului în vale. Până la urmă el a reuşit să fugă.  Al­ţii au intrat în Primărie şi au dat foc la arhivă, au ars portretele con­ducătorilor strigând: „Jos comunismul”. Şcolarii în frunte cu învă­ţă­torul Marinescu Florea au intonat imnul regal şi „Deşteaptă-te ro­mâne”. „În dimineaţa de 1 august clo­potele au tras într-o dungă anun­ţând sosirea armatei. Erau soldaţi din batalionul de la Radna. Ma­şi­nile au oprit, soldaţii au înconjurat satul şi au ocupat stradă cu stradă. S-a decretat starea de necesitate şi e­ra interzis să treci pe stradă în grup, iar ferestrele trebuiau să rămâ­nă în­chise. Zilele de teroare au în­ceput. S-au făcut arestări şi au fost efectuate interogatorii de maiorul Băduliţă şi securistul Fălcuşan. Din spusele unor cetăţeni am aflat că înainte cu câ­teva luni aceştia ve­niseră prin Şo­moş­cheş, dându-se drept vânzători ambulanţi şi se întreţineau cu sătenii pentru a ve­dea starea lor de spirit. În plus îi provocau, propunân­du-le asocierea cu partizanii. În 3 august au fost aduşi în sat, dintre cei arestaţi, Faur Ioan şi Gheorghe Mar­gine, au fost daţi jos din camion şi li s-a spus că sunt liberi. Dar după ce au făcut câţiva paşi s-a tras cu ar­mele asupra lor şi au fost omorâţi. Ca­davrele au fost lăsate un timp în mij­locul drumului, neavând voie să se apropie nimeni de ei. Apoi fa­mi­liile lor au fost deportate”. Acestea au fost evenimentele povestite de învăţătorul Ioan Naghi, care le ştie la rândul lui de la participanţii di­recţi. Mai adăugăm că la Şomoş­cheş au fost arestate în total 49 de persoane.

 

Morţi şi arestaţi la Berechiu

De la Şomoşcheş am plecat spre Apateu, o comună mare, si­tu­ată în plină câmpie, la graniţa dintre Bihor şi Arad. Numai că, poate şi din cauza căldurii sufocante, co­legul Gheorghe Ciobanu a greşit drumul şi a... nimerit la Berechiu! Bine şi la Berechiu ne-am spus, mai ales că şi acolo au avut loc tulburări sociale în august 1949. Mer­gând pe urmele lor am aflat că evenimentele s-au petrecut aproximativ la fel şi în acelaşi timp cu cele din comunele învecinate. Ast­fel încă din 26 iulie au început tulburări cu privire la treieriş şi la cota ce a fost aplicată. S-a interzis de a­semenea lucrătorilor de la batoză să-şi primească plată în natură, cum s-a practicat până atunci. În 28 iulie în Berechiu şi-au făcut a­pariţia doi indivizi îmbrăcaţi în hai­ne ţărăneşti, venind de la Talpoş (Bihor), care au luat legătura cu câţiva ţărani din Berechiu îndemnându-i să continue revolta. În zi­ua de 31 iulie, fiind venită în co­mună o echipă artistică a şcolii de ofiţeri din Ineu, pentru un spectacol, oamenii s-au adunat în număr mare şi au început să se manifeste ostil, strigând lozinci precum: „Vrem pâine, nu mălai”, „Vrem li­bertate”, „Trăiască regele Mihai”, „Jos comunismul” etc.

În după amiaza aceleiaşi zile s-au format grupuri înarmate cu ciomege şi pietre. Secretarul biroului de plasă al PMR a încercat să-i îm­pace pe locuitori dar aceştia l-au bă­tut, după care unii s-au îndreptat spre Şomoşcheş pentru a lua le­gătura cu cei de acolo. Pe drumul spre Şomoşcheş îi aştepta însă un pluton de grăniceri care i-a întors din drum. Alţii au rupt liniile de te­lefon, întrerupând astfel toate le­găturile cu exteriorul. Între altele a fost agresat profesorul Buraga Te­odor, care a încercat să-i facă pe oa­meni să renunţe la proteste. Mai apoi în cursul dimineţii de 1 au­gust au intrat în sat trupele de se­cu­ritate, care au făcut arestări. La Berechiu au fost împuşcate 2 persoane: Ilonca Gheorghe şi Haiduc Mihai, în aceleaşi circumstanţe ca şi la Şomoşcheş şi au fost condamnate la pedepse cu închisoare alte 7 persoane, între care 3 femei.

 

Vânătoare de oameni la Apateu

De la Berechiu la Apateu am ajuns repede, fiind o distanţă de doar 5 kilometri între cele două lo­calităţi. La Apateu ne-am deplasat prima dată la profesorul de istorie Ioan Caba, care cunoaşte bine trecutul comunei, inclusiv întâmplă­rile din august 1949. El, de altfel, ne-a şi înmânat o monografie în ca­re am găsit trecute următoarele: „În ziua de 31 august locuitorii co­munei au început agitaţii şi purtau discuţii referitoare la treierişul la a­rie şi la cota de grâu ce le-a fost fi­xată. S-au format grupuri înarmate cu furci şi ciomege care au trecut la acte de dezordine, au bătut învă­ţă­torul comunei şi pe preot, care s-a o­pus la trasul clopotelor, au devastat locuinţele mai multor oameni de în­credere ai noului regim, au intrat în primărie şi în şcoală, devastând şi dând foc la mobilier şi arhivă. S-a strigat „Trăiască Regele Mihai”, „Vrem libertate” etc.” Profesorul Ca­ba a mai adăugat că învăţătoarea a fost împinsă pe scările de la etajul şcolii, deşi era gravidă, pentru că a încercat să-i oprească. Un organ de securitate însoţit de doi o­fiţeri de grăniceri a plecat spre verificarea situaţiei din comună, în seara zilei, dar la marginea dinspre Berechiu maşina a fost oprită de un baraj din grape cu colţii în sus şi prin strigăte şi focuri de armă ZB. S-au rupt liniile telefonice şi s-au făcut baricade. Numai că peste puţin timp forţele represive s-au reîntors şi au ocupat satul. Au fost arestate 22 persoane, dintre care 16 au fost condamnate la mulţi ani de temniţă grea. Au fost executate prin împuşcare, la fel ca în celelalte sate, 5 persoane: Moţ Petru, Ma­liţa Gheorghe, Stana Simion, Mang Ioan, Moţiu Aurel.

Acestea au fost faptele trecute în cartea de istorie a comunei, dar pentru a pătrunde în intimitatea întâmplărilor am stat de vorbă şi cu un observator contemporan, Mang Flore, care la vremea aceea avea 15 ani: „Mi-aduc aminte că grâ­ul era nebatozat şi asta constituia principala preocupare a oamenilor de la noi, pentru că treieratul, în mod normal, ar fi trebuit să fie în­cheiat. Oamenii s-au dus să ceară voi­e să treiere măcar o căruţă, pentru a-şi face grâu de făină. Dar no­tarul, Ardei îl chema, le-o spus să mă­nânce prune. Era într-o duminică, în jur de ora 10-11. Unii erau bă­uţi deja şi tare porniţi şi or început să înjure notarul. Cum să mân­căm prune, or zis. Între timp au ve­nit de la Gostat trei inşi: inginerul şi contabilul cu un căruţaş, să plă­teas­că oa­menii care or lucrat acolo şi să recruteze alţii pentru săptămâna ur­mătoare. Erau în centru, pe vălăul de la artezie şi discutau cu oamenii, care or început să strige: „Nu ne-aţi plătit destul. Ăştia-s bani, sunteţi ca notaru nost. Or pus mâna pe ei şi i-or bătut bine. Din tulburarea asta or plecat la secretarul de partid acasă şi or făcut devastări pe acolo, dar pe el nu l-au găsit. După ce s-or întors au intrat în Primărie, au pus mâna pe actele cu cote şi le-au dat foc. U­nii au strigat: „Trăiască regele şi i-au pus tabloul în faţa Primăriei. Apoi s-au pornit prin sat, pe la care ştiau că sunt membri de partid. Dar nu or găsit pe nimeni, că toţi or fugit de acasă, în schimb le-au devastat locuinţele. În frunte erau Hârciog, Damble, Moaca. Toate or durat pâ­nă spre noapte când or început să se organizeze, o bătut clopotul într-o dungă şi în centru s-a adunat multă lume şi au făcut grupe de pază la marginea satului şi baraje din grape şi alte materiale. Erau şi arme la u­nii. Peste noapte o venit şi ceva ar­mată, care a rămas la distanţă de sat. Dar tot or prins pe vreo 6-7 care s-or îndepărtat la 300 de metri, spre dolmiţă. Au fost urcaţi în maşină şi duşi au fost. Atunci oamenii s-or a­larmat şi mai tare şi or pus armele în funcţie. Când o fost luni, o venit o maşină militară cu civili, securişti dighizaţi, care au fraternizat cu oa­menii noştri: „Dacă nu vă lasă să treieraţi dăm noi drumul la bato­ză”, le-or zis. După care or plecat cu vreo 20 apăteni la Şepreuş, unde se spunea că e pericol mai mare. După masă s-or întors înapoi. Dar spre seară o venit armata care o înconjurat satul. Oamenii au fugit spre centru. Armata o intrat pe uliţe, câte 5-6 soldaţi pe fiecare, erau echipaţi de război şi au tras focuri în aer. Oa­menii s-au înfricat şi mai tare şi au fugit spre case să se ascundă. Soldaţii s-au luat după ei şi au început să-i aresteze. Au venit şi la noi acasă, dar tata o scăpat arătându-le actul care demonstra că a fost la târg, la Tinca. Pe vecinu care s-o ascuns în cânepă, l-or prins. Pe mulţi i-au luat la în­tâmplare şi pe toţi i-au dus în curtea primăriei înconjuraţi de armată. A­colo au venit şi aceia care au fost de­vastaţi ca să-i demaşte, iar învăţă­toa­rea Alexandrina o făcut o listă cu turbulenţii. Care au fost recunoscuţi au fost bătuţi rău de tot. Pe unii i-or urcat în maşini şi i-au dus la Timi­şoara la cercetări. Când o fost marţi dimineaţa pe un sătean l-or scos cam la o sută de metri de sat, la o fântână şi l-or împuşcat cu 6-7 focuri de pistol. Se spunea că o participat împreună cu alţii, era în primăvară, la o consfătuire la conac, unde a conspirat contra regimului. Acolo o fost prezent şi un individ care a fost dovedit mai târziu ca fiind colonel de Securitate. Toţi care au participat acolo au fost arestaţi. După masă or luat şi pe un băiat de 20-21 de ani, Simioanea Doandi, care dimineaţa de duminică o stat cam 5 ceasuri cu mine pe vălău şi ne uitam la lume. Nu o făcut nimic pentru că era tare liniştit. L-or luat pentru că era din fa­milia cea mai bogată. L-or mai luat şi pe Moţ Petru, pe la 5-6 , i-or dus pe amândoi la marginea satului şi i-or împuşcat. Peste un ceas sau do­uă au mai luat doi, Georgia Co­coşi şi Aurelu Moţului, i-au dus spre Berechiu şi i-or împuşcat şi pe ei. Se spune că nu erau complet morţi, dar i-or lăsat acolo. S-or dus neamurile după ei ca să-i ducă la cimitir. „Ne­nea”, gropaşu, nici nu o putut săpa groapa de îngrozit ce era când o vă­zut cum unu mai mişca încă. Gro­paşu s-o şi îmbolnăvit după aceea. În timpul acela mai multe familii au fost deportate în Do­brogea”.

 

Ultima răscoală ţărănească

Ne oprim aici din călătoria pe care am făcut-o prin satele crişene ale răscoalei ţărăneşti anticomuniste din august 1949 pentru a tra­ge câteva concluzii. În primul rând ne permitem să observăm că poate fi numită anticomunistă prin o­biec­tivele afişate precum: păstrarea proprietăţii ţărăneşti, libertatea de a valorifica producţia proprie de ce­reale, respingerea aşa numitului partid muncitoresc, lozincile strigate etc. În acelaşi timp evenimentele se încadrează în tipologia răs­coalei prin metodele folosite: s-a dat foc la documente şi la sedii ale instituţiilor, au fost bătuţi „vechilii” regimului, s-au construit baricade, s-au tăiat liniile telefonice şi chiar au fost încercări de rezistenţă armată. Răscoala sau rebeliunea cum a fost numită de autorităţile vremii s-a desfăşurat pe o suprafaţă destul de mare, de zeci de sate şi nu­mai intervenţia promptă a ar­matei a oprit extinderea ei. A existat şi un început de organizare, e­xistau curieri care străbăteau satele şi se manipulau aceleaşi lozinci. Şi un amănunt extrem de important, tulburările au început în acelaşi timp, aproape la aceeaşi oră, semn că acţiunile au fost coordonate.

Represiunea a fost şi ea promp­tă şi deosebit de dură. Au existat, în primul rând, informaţii culese de Securitate despre nemulţumirile oa­menilor şi despre potenţialul pe­ricol. Au existat chiar provocări pentru a fi cunoscuţi din timp li­derii informali, care au şi fost arestaţi cu prioritate. Apoi „cucerirea” satelor s-a făcut după acelaşi scenariu. În primul rând s-a aşteptat ca apogeul să fie atins fără intervenţia directă şi să se producă suficiente stricăciuni şi violenţe care să justifice o intervenţie dură. Apoi s-au făcut numeroase arestări, soldate cu bătăi şi transportul la Securitate la Arad sau Oradea pentru interogatorii. Pentru a se în­tre­ţine tero­a­rea şi a se descuraja alte tulburări au fost împuşcaţi pe străzi, în fiecare sat, indivizii consideraţi a fi capii „răutăţilor” şi lăsaţi acolo pen­tru a fi văzuţi. A fost un abuz incalificabil, înafara oricărui stat de drept, încălcându-se toate legile existente în acel timp.

Ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 60 de ani trebuie să constituie obiectul unei cercetări istorice seri­oase, cu metode specifice. Noi am încercat cu mijloace jurnalistice să scoatem din negura timpului fapte care nu trebuie uitate niciodată spre a fi de învăţătură ur­ma­şilor, ur­maşilor noştri! A­tunci, în august 1949, a avut ul­ti­ma răscoală ţără­nească din Eu­ro­pa!

---