Confesiunile unui chiabur

Aflaţi în fosta Regiune Cri­şana, în documentare pe urmele răscoalei ţărăneşti din 1949, am poposit, în una din zilele toride ale lui august curent, la primăria din comuna Craiva, aşezată la poalele Codrului Moma. S-a întâmplat să fie 3 au­gust, adică la distanţa de exact 60 de ani de la evenimentele altui au­gust „fierbinte”, când ţăranii au în­cercat să-şi facă dreptate prin propriile forţe, încercând să scape de un regim care se dovedea, încă de la început, asupritor al ţăranilor, în numele cărora se făcea că lucrează. Am întrebat primarul un­de găsim omul care să ne po­ves­tească cum s-au petrecut evenimentele în comuna sa, cu convingerea că fiind un om al locului ne va îndrepta la adresa potrivită. „Mergeţi în Coroi (sat aparţină­tor, situat la 2 kilometri distanţă n.n. ) şi vă opriţi în capătul cel­ă­lalt al sa­tului, la numărul 70, a­dică acolo unde în faţa casei veţi întâlni tot fe­lul de fierătanii”. Şi aşa a şi fost, am zărit de departe fierătaniile, am oprit în faţa casei şi în poartă ne-a întâmpinat omul nostru, care fusese anunţat în prealabil de la Primărie. Victor Cristea, aşa se nu­meşte, este o persoană deosebit de agreabilă, bun povestitor şi a­ra­tă mult mai tânăr, şi la vorbă şi la port, la cei peste 86 de ani pe care îi poartă cu demnitate. Îşi tâ­răşte puţin un picior (i se trage de la un accident suferit la canal), dar se mişcă cu multă vioiciune, gră­bit parcă să prindă timpul din ur­mă. Trăieşte singur într-o casă pe care a construit-o după planurile sale, într-un stil modern, cum doar pe la oraş mai întâlneşti. Şi toate sunt bine rânduite şi pe afară şi în casă. Îl mai vizitează din când în când fata, care este profesoară şi trăieşte la Oradea.

A fost foarte bucuros să ne du­că înapoi în timp, în vremea rebeliunii la care a participat şi din cau­za căreia a suferit la canal şi a fost urmărit timp de aproape 20 de ani de securitate ca nu cumva să se mai apuce de vreo răscoală. Povestea lui este impresionantă, chiar cutremurătoare, pentru că a vă­zut fapte reprobabile şi a trecut prin întâmplări care este bine să rămână doar în cartea de istorie. Dar să ascultăm povestea lui:

 

Pregătiri de răscoală

„Eram aici, atunci în august 1949, aveam 27 de ani şi eram că­sătorit din 1946. Am venit în sat de la IAR Braşov ca să fac agricultură mecanizată, pentru că după cum ştiţi uzina de avioane s-a tran­s­format în una de tractoare.

Revolta din 1 august 1949 a fost pregătită, aş zice, chiar cu o lună înainte. Organele de securitate veneau şi provocau oamenii spunându-le că partizanii sunt la Beiuş şi îi vor ajuta. Ţin minte cum un ofiţer de securitate umbla pe aici deghizat într-un vânzător de fluiere şi spunea oamenilor să nu mai dea cote. Chiar şi la mine a venit. Eram aici de Paşti, că încă mai lucram pe la Braşov, şi o venit unul la mine să dau şi eu ceva pentru partizanii de la Beiuş. I-am spus: «domnule, eu am venit aici de la Braşov de o lună şi nu ştiu nici dacă mai există partizanii Făgă­ra­şului». Ştiam că sunt, dar am spus că nu cred în ei. Iar respectivul atunci m-a înjurat. La un timp du­pă aceea ne-am întâlnit la Secu­ritatea din Oradea şi el mi-a zis: «ei uite că tot ai venit la noi».

Dar să mă întorc la evenimentele de aici, despre care m-aţi în­trebat. În 29 iulie seara, când o venit autobuzul de la Oradea, care mergea la Nadăş s-au adunat mai mulţi oameni în staţie şi au început să se revolte şi să se certe unul cu altul. Oamenii erau revoltaţi pen­tru cote şi spuneau că se caută să se facă colectiv, ca în Rusia şi o început o încăierare, or spart şi geamurile de la autobuz. În timpul ăsta s-or adunat susăganii (Susag, sat aparţinător comunei Craiva) şi plănuiau să meargă la Beliu, la pla­să, ca să ceară ştergerea cotelor.

 

Revolta

La 1 august am fost chemat la primărie cu acte pentru treierat, cu registru, cu tot ce aveam. Şi pe la 11 numa’ ce am văzut că vine un cârd de susăgani, vreo 40, în­colonaţi, care spuneau că merg la plasă să nu mai dea cotă. Şi spuneau că or să mai vină şi alţii din Ucuriş şi din alte sate. Când i-am privit mai îndeaproape l-am zărit şi pe frate-meu, care o lucrat la mină. Am ieşit înaintea lor, chiar când or ajuns la şcoală. Or intrat înăuntru şi or început să scoată fo­tografiile cu Ana Pauker şi Gheor­ghiu Dej şi or început să scoată registrele, dar nu i-am lăsat să le distrugă. Le-am spus că acolo sunt evidenţele şi îmi dădeam seama că sunt foarte importante, deoarece acolo era consemnată averea fiecăruia. Pe urmă li s-au alăturat al­ţii din sat, or intrat şi pe la şeful de post din Coroi, el era la penultima casă, da o fugit din calea lor. Apoi s-or încolonat şi cântând or luat-o cătă Craiva unde li s-au a­dăugat şi alţi locuitori. Acolo or e­xistat discuţii între oameni care doreau încolonarea pentru marşul spre Beliu. Eu am ajuns înaintea lor la primărie. Preşedintele Ma­nea era acolo şi doctorul veterinar. Şi zic către preşedinte: «ăştia-s bă­u­ţi, şi-s turbaţi», că aşa erau, cum or băut toată noaptea. Erau înturvinaţi rău şi se certau între ei. Din Susag l-au luat şi pe preşedintele primăriei. Erau printre ei şi oa­meni din Chişlaca, Mărăuş şi din alte părţi. N-or ajuns să meargă 100 de metri, eu eram încă pe trep­tele primăriei cu veterinarul Păun, când s-a auzit duruit de ma­şini şi am văzut prima maşină a Securităţii, care în dreptul bisericii o tras o rafală de mitralieră de s-or împrăştiat toţi, care cum. L-o îm­puşcat în şale pe unul din sat. În mijlocul drumului o rămas numa preşedintele de la Susag. Opri a doua maşină şi se dete şoferul jos din ea, era unul din Tinca, că l-am cunoscut, luă o bâtă şi începu să-l bată bine pe preşedinte. El nu a mai apucat să spună că l-or luat cu forţa. Când văzui asta îmi luai hâr­tiile şi am venit acasă. Când am ajuns în Coroi am văzut că la postul de miliţie erau deja câţiva de la securitate. Oamenii veneau ascunşi pă vale, dar securiştii s-or răspândit imediat după fugălăi. Pe unul l-or împuşcat chiar aici, la podul de peste vale. În două ore o fost înconjurat tot satul. Era securitate venită şi de la Cluj pentru că ştiau că răscoala va avea loc. Aveau informatori.

 

Represiunea

N-o mai ieşit nimeni din sat. Un prieten de-al meu din Şomoş­cheş, Petrea lu Matei, a venit şi el în sat la noi. Pe tatăl lui l-o împuş­cat a doua zi aici. L-or dus la Ucu­riş, că acolo o fost centru, l-or inte­ro­gat şi pe el. A fost acolo cu un fra­te de-al meu, în aceeaşi celulă. Şi pe fratele meu l-or bătut şi pe Le­u­cuţa Matei că erau în aceeaşi ca­meră. Spunea fratele meu că l-o zdrobit cu totul. După împuşcarea celor din Ucuriş, pe Matei l-or pus în maşină şi l-or dus până în capătul satului, că acolo stătea fratele lui, i-or cerut să coboare din maşină, după care o mers omul vreo 10-15 metri, apoi l-or împuş­cat şi o căzut pe o grămadă de ni­sip. Cred că astăzi sunt 60 de ani de atunci (3 aug. n.n.), de când mâncau viermii din el, că o stat trei zile acolo încât atunci când l-or ridicat rămăsese o falcă în nisip. După aceea am fost în­conjuraţi două zile de Securitate. Noaptea or venit cu camioanele şi or de­portat patru familii dintr-un total de o sută. I-o luat din casă. Le-o dat două ceasuri să-şi ia fiecare ce crede că are nevoie şi i-o dus la ga­ră la Bocsig, unde erau pregătite vagoanele. Eu şi cu alţi doi am fost duşi la muncă forţată la Ca­nal, după ce am trecut pe la cercetări la Oradea”.

Aici s-a oprit din povestit baci Victor şi parcă nu ar mai fi vrut să continue, pentru că urma o pe­rioa­dă de care parcă voia să uite, amintirile erau prea triste şi firea lui veselă, deschisă nu dorea să redeschidă rana cicatrizată. Totuşi am insistat să ne povestească în continuare deoarece nu am priceput ce vină i s-a adus pentru trimiterea la Canal.

 

La Canal

„Ce acuzaţie mi-au adus?” E­ram considerat chiabur şi agent de legătură între Ucuriş – Craiva – Şomoşcheş. Am fost într-adevăr prieten cu a lui Matei. Mama lui era din Şomoşcheş. Era şi el împotriva comuniştilor, că d-aia l-o îm­puşcat şi pă tată-su. Acolo la Şo­moşcheş o fost şi mai rău. Trei zile nu s-o băgat Securitatea peste ei. Or fost ridicate baricade pe drum, s-or întors grapele cu dinţii în sus. Eu am fost condamnat la Canal unde am stat un an şi trei luni. Am lucrat la unul Borcea, cel mai mare criminal, era un brutar din Turda, care prin 58 a avut dosar că o condamnat oameni. El era comandantul nostru. Când am ajuns acolo, prin 4-5 august, erau adunaţi toţi suspecţii din Regi­unea Crişana. Cum o fost la Ca­nal? Greu, cum să fie. De exemplu pe 29 decembrie 1950 era un viscol pe Dobrogea că îngheţa părul sloi. Ne-o adunat Borcea în careu şi ne-o spus: „ce faceţi, v-aţi boierit, nu vreţi să lucraţi? Ştiţi deviza noastră cine nu lucrează nu mă­nâncă”, ne-o spus asta pentru că nu s-a făcut numa 0,60 metri cubi pe om. A doua zi , 30 decembrie, ziua Republicii, n-am putut lucra nici atât şi din nou ne-o adunat în careu. „Nu vreţi să lucraţi, ne-o în­trebat şi ne-o purtat în jurul celor 8 barăci şi trebuia să spunem în cor: nu mai vrem să fim codaşi, vrem să fim înaintaşi” Şi nu ne-a dat de mân­care. Pe 15 martie 1951 când eram la o reparaţie, am auzit o rafală de pistol mitralieră. Şi nu a trecut un minut că s-a auzit altă rafală, iar după un sfert de ceas vin cu un cadavru şi ni se cere să facem un sicriu ca să-l punem în el. Nu ştiu nici astăzi cum s-o mo­tivat împuşcarea. Victima o fost Fa­bricius Gustav, din Sibiu, un fost deputat şi patron. L-am în­gro­pat în cimitir. La Canal am a­vut şi un accident, întâmplat a­tunci când am săpat la şoseaua dintre Cernavodă şi Saligny. Un mal de pământ s-a surpat pe mine şi o piatră mi-o prins piciorul. Dar am fost tratat din atenţia co­mandantului adjunct.

 

Urmărirea

Da, să vă mai spun ceva că e important, eu am fost cu ţărăniştii cât am fost la Braşov. Când am venit aici la Coroi, în 46, de m-am însurat, am spus sus şi tare că dacă câştigă PMR ne ia pământul şi ne bagă în colectiv. Nu m-am în­tors bine la Braşov că m-o şi che­mat la Securitate un jidan din Oradea, care o fost la alegeri aici. Dar cum aveam în cadrul securităţii din Braşov un fost coleg, Cristuţiu Florea, nu am avut ur­mări. Dar cred că mi-or făcut dosar. Tot la Braşov am fost printre cei care au protestat împotriva desfiinţării uzinei de avioane şi transformării în uzină de tractoa­re. După un an şi jumătate de Ca­nal m-am întors în sat, dar tot timpul eram chemat la Securitate fiind întrebat de colegi şi prieteni, dacă mai organizăm ceva şi ne spuneau că nici acuma nu ne li­niştim. Odată eram la treierat şi or venit să-mi ceară să merg la prietenul meu din Şomoşcheş să aflu ce face, ce spune. „Dom-le nu ştiu nimic” – le-am spus. M-or bătut aşa cum trebuie, aşa că a doua zi m-am dus la Arad la Securitate. „dom-le eu am venit de la Braşov, unde am lucrat şapte ani şi mi-am făcut gospodărie şi familie la Coroi şi vreau să fiu liniştit”, le-am zis eu. Şi or mai rărit treaba cu mine. Dar între timp eu mi-am făcut o ascunzătoare în capătul grajdului, de 70 centimetri lăţime, unde mă ascundeam de teamă că mă duc iară la Securitate. În 58 mi-au în­scenat un nou proces ca să mă în­scriu în colectiv. Dosaru o fost luat în considerare şi o fost trimis la Arad şi am fost condamnat. M-am dus la penitenciar. Primăvara când am fost întrebaţi cine vrea să meargă la lucru, m-am oferit şi eu şi am fost duşi la Vinga, unde am plantat o pădurice într-o baltă. Di­mineaţa luam ceaiul şi mergeam la lucru. Dar se întâmpla în câte o zi că erau stricate maşinile. Când era ora 1 şi nu veneau, zi­ceam că iară-i post. La 5 ne scotea mai devreme de la lucru şi pentru că nu s-or reparat maşinile ne du­ceau pe jos din Vinga la Arad, vreo 20 kilometri. Am stat numai trei luni la închisoare, după care m-or chemat şi mi-or spus că s-o şters dosaru. Aşa am scăpat, mai ales că aveau nevoie de mine la colectiv, să le repar maşinile”.

 

Povestea lui Vasile Turcuş din Ucuriş

Aşa se încheie povestea cu pă­ţa­niile lui Victor Cristea din Co­roi, a cărui experienţă de viaţă poa­te fi împărtăşită cu folos şi gene­ra­ţiilor actuale. În povestirea lui a fost pomenit de mai multe ori sa­tul U­curiş, situat mai sus spre Oradea la vreo opt kilometri de Craiva. Pen­tru a completa documentarea, ne-am deplasat în satul bihorean un­de l-am găsit pe Vasile Turcuş, de 86 de ani, un perspicace observator al evenimentelor de la începutul lui august 1949 din satul său.

„Eram acasă în acea duminică, când pe la ora 16 s-a început rebeliunea. Tăranii noştri s-or dus la Primărie să ceară dreptul să treiere câte o căruţă până va fi călcat tot stogul. Aveau nevoie de grâu pentru pâine. Ei mai ştiau că atunci când calcă jumătate din recoltă se duce la cotă. Aşa că or vorbit cu preşedintele sfatului, dar acesta le-o spus că dacă nu au făină pentru pâine să mănânce prune şi castraveţi. Atunci lumea s-o agitat, a in­trat în Sfat şi l-o luat de turul pantalonilor pe preşedinte şi or dat cu el în mijlocul drumului. Şi de a­colo o început scandalul. Oa­me­nii mai sperau că or să vină par­tizanii să-i ajute, că aşa le-o promis nişte indivizi care or bătut comuna mai înainte. Dar aceia e­rau securişti. Aşa că îi aşteptară în zadar, că o venit armata. Între timp or distrus în Primărie documentele, or dat foc la portretele conducătorilor şi la arcul de tri­umf, făcut din lemn. Au intrat şi în postul de miliţie cu intenţia de a pune mâna pe arme. Toată lu­mea o ieşit afară, că o tras clopotul într-o dungă. Prima dată o venit un avion care a făcut două tururi deasupra satului apoi după o oră a sosit şi armata care a înconjurat imediat satul. Dimineaţa când or ţâpat oamenii vitele la păscut o strâns cercul până la marginea sa­tului. Atunci or început să aresteze. Pe care cum l-o prins l-o luat şi l-o băgat într-un beci. Aco­lo era apă de vreo 50 de centimetri. Or înghesuit vreo 100-150 a­colo. Secretarul de partid pâra oa­menii care erau suspecţi, mai ales pe aceia care or ajutat aşa-zişii partizani ducându-le mâncare în pă­durea aflată la 2 kilometri de sat. Dar ei erau securişti! Acolo toţi or luat bătaie că nu o venit nici unul acasă necheftănit. Îi întreba: care o cântat trăiască regele, sau Deş­teap­tă-te române. N-o spus nimeni ni­mic. Or bătut şi femeile. Or ţinut oamenii la interogatorii 2-3 zile. Într-o seară l-or luat pe popă şi l-or dus să-l împuşte, l-or dus către Şiad dar or tras peste el, încât lu­mea o crezut că l-or împuşcat. Dar pe cei care au fost în legătură cu partizanii i-or împuşcat. I-or dus prin sat: pe unul l-o îm­puşcat la şcoală, pe altul pe uliţa mică, altul o fost împuşcat pe uliţa mare, altul în faţa bisericii. Au fost lăsaţi acolo să-i vadă oamenii şi să se înfrice. Or stat în drum trei zile cadavrele, apoi au fost îngropate într-o groapă comună, în cimitir. După trei zile, familiile or fost duse în Dobrogea. Apoi o început co­lectivizarea.

Ziua de trei august 1949, când au fost împuşcate cinci persoane, a fost una de doliu pentru ucurişeni, care nu au uitat niciodată ce s-a întâmplat atunci, iar numele mor­ţilor sunt pomenite în fiecare an. Reprimarea a fost deosebit de du­ră, fără nici un respect pentru lege. Pentru legea din timpul acela. Dar s-a vrut să se dea un exemplu ca nu cumva rezistenţa să continue, iar oamenii să se supună noii politici agrare a Partidului Munci­to­resc Român”.

---