Cetatea Ineului, confruntarea cu trecutul

Părţile de vest ale României de astăzi, Banatul şi Crişana, au fost, timp de multe secole, expuse tururor răutăţilor oamenilor, ca să pa­rafrazăm un cunoscut cronicar ro­mân. Dacă mergem departe în antichitatea romană, vom găsi ur­mele valurilor de pământ cons­tru­ite de legiuni, numite troiane, desfăşurate pe trei linii care aveau me­nirea să apere provincia Dacia de atacurile venite dinspre vest. Mai târziu, în Evul Mediu, tot în acea zonă s-au ridicat mai multe cetăţi de piatră pe vârful munţilor care aveau ca scop apărarea în faţa năvălitorilor tătari la început şi turci, mai apoi. Între anii 1550- 1700, războaiele au fost aproape continue, la ele participând trupele imperiale austriece, armatele otomane şi cele ale principilor tran­silvăneni. Zona a fost devastată, oamenii satelor au fugit în pădurile şi dealurile din apropiere, doar cetăţile prezentau oarecare siguranţă. Pentru a se împiedica pă­trunderea spre Transilvania, la intrarea în defileurile Mureşului şi Crişului Alb, au fost ridicate cele mai puternice cetăţi, pentru stăpânirea cărora s-au dat teribile lupte, ele suportând numeroase asedii şi devastări. Mai ales cetatea Ineului a fost poftită, pentru că cine o stă­pânea avea cheile porţilor Tran­silvaniei. Cetatea construită acolo, la mijlocul secolului al XVII-lea, există şi astăzi şi mânaţi de curiozitate am pornit pe Criş în jos pentru a vedea starea actuală şi a rememora întâmplări care şi-au lăsat amprenta în istoria locului.

 

O cetate închisă

Până la Vârfuri urmăm şoseaua europeană care face legătura Bu­cu­reşti - Oradea - Budapesta şi mai departe. Din acea localitate, aşezată pe locul cel mai înalt al trecerii spre Câmpia de Vest, o lu­ăm pe Drumul Naţional spre Ineu ca­re, paradoxal este mult mai bun, am putea zice impecabil, şi mai puţin circulat aşa că avem posibilitatea să admirăm splendidele peisaje ce se desfăşoară în goana ma­şinii. La un moment dat, valea se lăr­geşte, iar munţii se pierd unde­va în zare, în dreapta Codru Mo­ma iar în stânga Zarandul. Doar un deal singuratic se ridică în mijlocul câmpiei de parcă ar fi fost pus dinadins acolo pentru a fi fo­losit ca punct de observaţie, de un­de să se anunţe primejdia năvă­lirilor duşmane.

Am ajuns la Ineu iar din centru o luăm spre dreapta, peste po­dul construit în perioada interbelică, peste Crişul Alb şi imediat se desfăşoară, pe dreapta, panorama ce­tăţii. De la distanţă totul pare în regulă, dar când ne apropiem ne dăm seama că este doar o aparen­ţă, cetatea este înconjurată de un gard de sârmă iar pe mica poar­tă dinspre vest se află un mare lacăt. Cetatea pare inexpugnabilă dar cer­cetând mai îndeaproape des­co­perim o mică spărtură în gard şi ne aducem aminte că mul­te şi pu­ternice cetăţi au fost cucerite intrân­du-se prin spărtura din gard! Deşi este încă în picioare şi pare că se ţine bine, privind mai atent ob­servi geamurile sparte, ten­cuiala căzută, igrasia care muş­că din zid, acoperişul spart. Dova­dă că deşi nu mai bat tunurile in­diferenţa oamenilor poate să pună la pă­mânt o cetate ce a înfruntat arma­te bine dotate cu arme de dis­tru­gere. Pentru că nu era ni­meni să ne spună „povestea” cetă­ţii am a­pelat la istoria scrisă.

 

Ziduri în calea turcilor

Cetatea care se încăpăţânează să reziste încă a fost construită de principele Transilvaniei între anii 1645-1652, în nordul râului, pe locul vechii cetăţi (castellum) aparţinând familiei Losonczy, una dintre cele mai importante din Re­gatul Ungariei. Lucrările de construcţie s-au desfăşurat sub con­ducerea lui Gavril Haller, aşa cum arăta şi placa de deasupra porţii principale de la apus: „propugnaculum Hoc Extra Tempore S.M. Gabrielis De halterkeo Cel­sissimi. Princ. Trans. Ac arcis de Bo­ro Ineo Capitan B.E.S.M. 1652”. Planul cetăţii este uşor trapezoidal, cu clădiri pe două nivele, în jurul unei porţi interioare şi are patru turnuri circulare la colţuri. Cetatea a fost înconjurată de zi­duri exterioare ce urmau forma celor din interior, cu bastioane la colţuri. În jurul acestor fortificaţii se afla un şanţ cu apă adusă din Criş. (Din zidurile exterioare nu s-a mai păstrat nimic). Nici nu s-a terminat bine construcţia cetăţii, că au şi început hărţuielile cu turcii, aflaţi la Gyula, în Ungaria de astăzi. Astfel se spune că Paşa Mo­harem de Gyula a călătorit cu fiul său şi patru însoţitori la Ineu sub pretext că vrea feciorul să în­veţe ungureşte. Au fost ucişi cu înso­ţitori cu tot, fapt care i-a in­dig­nat şi înfuriat pe turci şi le-a atras ura şi dorinţa de răzbunare, fiind una din cauzele celei de-a doua ocu­pa­ţii turceşti a Ineului. Imediat după incidentul soldat cu moartea celor doi, turcii din Gyu­la au atacat Ineul. Lupta s-a dat pe când sol­daţii din garnizoană, ai principelui Gheorghe Rakoczy al II-lea, erau în sărbătoare, petrecând cu mân­că­ruri şi beuturi, cum spune istoricul Sandor Mar­ki. Neputând lua Cetatea, Turcii i-au atras în cursă pe soldaţi până în apropierea localităţii Chereluş, un­de au avut loc lupte grele, pierind 75 nemeşi din Ineu. În an­che­ta care a urmat s-a stabilit vi­novăţia locuitorilor din Ineu.

Au loc noi pustiiri şi jafuri cu furturi de cai şi ucideri, între turcii atacanţi pe de o parte şi apă­ră­torii din Ineu, pe de alta. În 1657 se spune că o ceată de turci a nă­vălit în Ineu furând caii locuitorilor. Nici cei din Ineu nu s-au lăsat mai prejos şi au jefuit ţinutul Li­po­vei. Iar aceste jafuri au continuat până când Sultanul a pornit război împotriva lui Gheorghe Ra­koczy al II-lea, care s-a aventurat într-o expediţie neautorizată împotriva Poloniei. Turcii au început noi in­cursiuni spre Ineu soldate cu furturi de cai. Incursiunea din 23 mai 1858 s-a încheiat cu uciderea beiului şi a agăi de către cei din I­neu. Furia otomanilor a crescut şi mai mult, aşa că Sulta­nul a trimis un vizir pentru ocuparea cetăţii şi oraşului Ineu. Cu toate dispozi­ţiile date, cu toate a­meninţările şi blestemele lui Ra­koczy pentru men­ţinerea oraşului şi a cetăţii ca­re era „Ars nostra Bo­roş Jono” (cetatea noastră Bo­roş Ineu), cetatea lui dragă a fost din nou ocupată de turci. Ea a fost eliberată abia în 27 iulie 1793, de către armatele austriece conduse de ge­neralul Heisler. Cu o armată de 9000 austrieci, cu 18 tunuri, Ineul asediat şi după lupte înver­şunate este recucerit; şi turcii după o stă­pânire de 35 de ani părăsesc în mod ruşinos cetatea în con­di­ţiile: paza să plece nevătămată, fără to­be şi fără drapel. Fiecare turc pu­tea să ducă cu el cât putea încărca în spate.

Din timpul ocupaţiei turceşti ne-a rămas şi o interesantă descriere a cetăţii, făcută în 1660 de călătorul turc Evlia Celebi: „este o cetate în formă pătrată, aşezată pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatră iar în fiecare din ele încap o mie de oameni, fiecare are câte 10 tunuri. Prin şanţurile ce­tăţii curge doldora râul Criş. În in­teriorul cetăţii se află cetatea nouă. E o mică cetăţuie în care în afară de odăile ienicerilor nu se mai află nimic altceva. În cele patru colţuri sunt patru turnuri solide, cu acoperiş de scânduri şi cu ziduri late de 20 de picioare. Această cetate interioară are o poartă spre apus şi şan­ţul acesteia e plin de apa râului. Oraşul are 800 de case...”

După cucerirea austriacă cetatea a fost abandonată şi încet, în­cet s-a degradat. Abia în 1870 a fost refăcută, în stil neoclasic, com­pletată cu elemente de renaş­tere târzie şi baroc. A mai fost re­parată în anii 1975-1976, dar in­tervenţiile au afectat starea iniţială a cetăţii. Au fost întocmite după 1989 planuri pentru refacerea ei dar nu s-a făcut nimic, deteriorarea continuând în ritm accelerat, castelul cetate fiind nelocuit. Au­torităţile din Ineu ar dori amenajarea în spaţiile ei a unui muzeu de istorie şi de etnografie.

 

Castelul de la Mocrea

La doi kilometri de Ineu, sub dea­lul Mocrii, se găseşte, în schimb, cel mai bine păstrat castel din zonă. Acolo funcţionează în prezent un spital de neuropsihiatrie, recent renovat şi dotat de Con­siliul Judeţean Arad, după cum ne informa directorul Borzac Antoniu. Despre istoricul castelului ne-a vorbit directorul financiar Guler Alexandru: „Castelul a fost construit în 1834 de către baronul Alexandru Aczel. Tradiţia spune că un urmaş al acestuia, Petru Aczel, a pierdut, în 1879, castelul la cărţi în favoarea baronului Solymosy care l-a stăpânit până după al Doilea Război Mondial, când a fost naţionalizat. Lui Atzel i-a rămas după acea întâmplare numai calul de călărie, cu şaua, frâul cu dârlogi şi 1000 de florini. Castelul are formă neoclasică cu coloane în stil doric iar în jurul său se află un parc de 5 hectare, cu arbori exotici”.

Tot la Mocrea se găseşte o piv­niţă uriaşă, construită în 1636 de Principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczy I, cu o suprafaţă de 800 metri pătraţi şi cu o capacitate de 7000 hl.

Din păcate, monumentele pe care le-am întâlnit nu sunt puse la dispoziţia vizitatorilor şi nici nu există un ghid care să te îndrume şi să-ţi dea informaţii. „Land of Choice” o fi el un program generos pentru oferta turistică, numai că pe teren turistul nu prea are de ales.

---