Arhiducesa răpusă de dragoste, la Neudorf, în Banat!

După intrarea Banatului în componenţa Imperiului Austriac, care s-a oficializat prin pacea de la Passarovitz în 1718, autorităţile statului au luat iniţiativa colonizării noii provincii cu nemţi ca­tolici, aduşi din terito­riile germane. Aceştia au fost aşezaţi în locurile considerate vulnerabile şi în lungul liniilor de co­mu­nicaţii terestre şi fluviale. Pe considerentul acesta de-a lungul Mureşului au fost întemeiate mai multe aşezări cu şvabi, nume generic pentru toţi nemţii, care aveau sarcini de apărare şi de exploatare a pământurilor foarte productive ale zonei. Deşi nemţii au plecat în cea mai mare parte, urmele vieţuirii lor pe acele meleaguri se văd încă în stilul caselor mari, apărate de ziduri înalte, al bi­sericilor şi reşedinţelor instituţiilor publice. Toate atestă bogăţia, hărnicia şi disciplina oamenilor ce le-au populat şi a căror plecare în patria de origine este regretată de toată lumea. Acestea se văd, cum se spune cu ochiul liber, dar dincolo de aparenţe se ascund relicve istorice, fapte de viaţă, poveşti interesante pe care le mai cunosc foarte puţini săteni sau se pot afla doar din documente.

 

Colonizarea Neudorf-ului

Prima localitate întâlnită pe malul stâng al Mureşului după ce părăseşti oraşul cu iz medieval, Lipova, este Neudorf. Numele pre­supune imediat o aşezare nem­ţească, şi aşa şi pare după arhitectura caselor. Numai că nemţii au cam dispărut, plecând acolo de unde au venit, începând cu anul 1765, în timpul colonizării tereziene, după numele împărătesei Maria Terezia. Locul lor fiind luat de români veniţi din Apuseni, Ma­ramureş, Ardeal şi din alte re­giu­ni ale României de astăzi. Înainte de venirea nemţilor, în 1723, a fost atestată o localitate cu numele de Novosello, dar care s-a pustiit între timp, dar noii veniţi au păstrat numele, numai că în nemţeşte, adică Neudorf – Satul Nou pe româneşte. Administraţia a ajutat la construirea a câte unei case pentru fiecare dintre cele 148 de familii întemeietoare, iar în anul 1771 a fost ridicată, în stilul baroc, o biserică catolică impresionantă, restaurată în 1929.

În biserica catolică se ascunde şi una dintre poveştile care „înfrumuseţează” istoria localităţii, dân­du-i un aer de mister şi pentru că în cripta bisericii şi-a aflat somnul de veci arhiducesa Maria Anna Fer­dinanda de Habsburg, fiica Împăratului Leopold al II-lea şi a Mariei Louisa a Spaniei. Po­ves­tea vieţii ei este tragică, încă plină de necunoscute şi cu înţelesuri presupuse şi ne-a fost povestită de Imogen Tietze, curatorul bisericii. „S-a născut la Florenţa, la 22 aprilie 1770, fiind crescută în spiritul auster al curţii imperiale ca­tolice, fiind educată la mă­năs­tire. A fost destinată unei căsătorii din interes imperial, aşa cum se întâmpla de obicei în cadrul unor asemenea familii, dar ocaziile au fost rând pe rând respinse şi prinţesa a ajuns la aproape 40 de ani. În anul 1809 sursele oficiale ale vremii spun că prinţesa a fugit spre Transilvania, de teama armatelor lui Napoleon, care ocupaseră Viena. Dar povestea spune că la mijloc s-ar fi aflat dorinţa familiei imperiale de a-i impune un prinţ consort, dorinţă respinsă de Maria Anna Ferdi­nan­da. Fire mândră şi independentă, imaginile rămase ne arată o faţă veselă, prinţesa alege să se refugieze spre una din provinciile aflate la marginea Im­pe­riului. În drumul ei spre Tran­sil­vania s-a oprit mai mult la castelul contelui Zelinsky, din Neu­dorf, unde se pre­supune că a avut o idilă cu pro­prietarul castelului. Acolo a fost răpusă de pneumonie şi a decedat, la 1 octombrie 1809. Din cauza vremurilor tulburi nu a fost posibilă transportarea ei la Viena, fiind înmormântată în cripta bisericii catolice din Neu­dorf, unde osemintele ei se găsesc şi în prezent.

Din cauză că a fost considerată o rebelă nu i s-a ridicat un monument funerar, aşa cum era cu­tu­ma, făcând parte din familia im­pe­rială. Monumentul funerar a fost ridicat abia în anul 1841, din ordinul împăratului Ferdinand I, fiind făcut din marmură de Ca­rarra. În anii următori şvabii din localitate şi-au făcut un obicei de a deschide cavoul în care se aflau osemintele, în ziua de 2 iulie, când se sărbătorea hramul bisericii. După ce deschideau capacul şi priveau osemintele îl puneau la loc. Un alt obicei local aparţinea pompierilor, care se întâlneau în fiecare an, pe data de 2 mai, de sărbătoarea patronului lor spiritual, Sfântul Florian, la sicriul deschis al prinţesei. În anul 2005 Epis­copia Romană a decis să in­ter­zică ritualul”.

Mormântul a fost profanat de soldaţii sovietici care şi-au stabilit cartierul general la Neudof, în 1944, aceştia însuşindu-şi obiectele de valoare cu care a fost înmormântată prinţesa. Localnicii spun că pentru a-i fura încălţările de aur soldaţii sovietici i-au tăiat picioarele.

Cripta bisericii catolice din Neu­dorf adăposteşte şi rămăşiţele pământeşti ale grofului (contelui) Robert Zelinsky (m. 1939), stăpânul castelului în care s-a adăpostit prinţesa, care s-a aflat la răsăritul localităţii, având împrejur un imens parc, de 71 hectare. Şi istoria familiei Zelinsky conţine elemente spectaculoase încât merită a fi povestită şi nimeni nu o poate face mai bine decât inginerul horticol Pavel Caracioni, din Lipova, care mulţi ani a fost administratorul parcului şi care a apucat „în viaţă” castelul: „Castelul a fost construit de baronul Emeric Lovasz, la începutul secolului al XIX-lea. Dar cum nu a avut un fiu, fiica s-a căsătorit cu groful Zelinsky, unul dintre cei mai mari nobili din Imperiu, cu numeroase moşii în Ungaria. Originea familiei se găsea în Polonia, de unde a migrat, după alipirea Galiţiei la Im­periu, spre câmpia ungară. Se spune că Zelinsky nu avea înregistrate decât 99 de moşii, pentru că dacă ar fi depăşit numărul acesta ar fi fost obligat să întreţină pe cheltuială proprie o divizie, aşa a scăpat doar cu un regiment!

Baronul Zelinsky, era un om de lume, mare amator de echi­ta­ţie, iar pentru a-şi susţine hobby-ul a întreţinut o mare herghelie cu cai de rasă şi a construit un hipodrom de 5 hectare, în parc. Aşa cai avea încât a pus pariu că va întrece trenul pe distanţa Arad-Radna. A câş­tigat pariul dar a fost nevoit să împuşte calul, după ce a ajuns la finiş.

Castelul a fost deţinut de fa­mi­lia Zelinsky până la al doilea război mondial, când a fost folosit ca şcoală de infirmiere SS, iar din 1944 a devenit cartier general al armatei sovietice. Atunci s-au produs multe distrugeri care nu au mai putut fi reparate, iar mobilierul şi obiectele de valoare au fost furate. În anul 1958 castelul a fost dărâmat cu ajutorul tancurilor. În prezent în parc se află o frumoasă casă de vânătoare, construită în 1970”.

Inginerul Caracionii a apucat să vadă castelul în toată splendoarea sa: „Era o clădire cu un etaj, iar la intrare erau aşezate vaze uria­şe de ceramică cu plante exotice. Trepte de marmură duceau la sala continentelor, în care fiecare pe­rete era decorat cu un continent, în relief. Tacurile de biliard serveau la comentarea politicii in­ter­naţionale. Toate încăperile erau mo­bilate cu mobilă sculptată, tablouri de valoare erau atârnate de pereţi, iar de tavan erau agăţate candelabre de cristal. Opulenţă şi bun gust peste tot. Astăzi nu mai există nimic. Parcul cu peste 100 de specii de copaci avea alei acoperite cu pietriş galben, mărginite de tufe de liliac şi iasomie. În vârf de culme se găsea o piscină alimentată de 7 izvoare, alte două izvoare alimentau iazul de peşte. Pe apeducte apa ajungea până la hipodrom. În prezent există în parc o fântână arteziană, care scoate apa de la 127 metri adâncime şi alimentează satul Neudorf. Se spune că apa alcalină vindecă ulcerele gastrice, iar fasolea fierbe în 40 de minute.”

Din fericire parcul a supravieţuit dezastrului sovietic şi a fost transformat în rezervaţie dendrologică. Acolo, la umbra copacilor multiseculari, îţi poţi închipui, beneficiind de linişte şi aerul curat vremurile de odinioară, populate cu prinţi şi prinţese.

---