Spectacolul Transfăgărăşanului

Transfăgărăşanul oferă călătorului un spectacol unic prin frumuseţile naturale ce se dezvăluie la tot pasul. Noi am parcurs drumul pornind de la Curtea de Argeş până la Cârţişoara, trecând muntele pe la 2.040 m înălţime...

„Pe culmea cea mai înaltă a Munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adu­nate şi aşe­zate cu mă­ies­trie toa­te frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei pe care ea cu plă­cere ni le aduce aminte. Un brâu de munţi ocoleşte, precum zidul o cetate, toată această ţară şi dintr-însul, ici, colea, se desfac, întin­zân­du-se până în centrul ei ca nişte va­luri proptitoare, mai multe şiruri de dealuri înalte şi frumoase, măreţe piedestaluri înverzite... Ori încătrău te-i uita, vezi culori felurite ca un întins curcubeu...” Aceasta este icoana Ardealului realizată într-un mozaic de cuvinte de condeiul mânuit cu măiestrie de nemuritorul şi inegalabilul Nicolae Bălcescu.

Dar dacă în vremea Bălcescului mândra Ţară Românească a Transilvaniei putea fi abordată dinspre Muntenia prin văile adânci şi spectaculoase ale Pra­hovei, Branului ori Jiului noi am ales, în acest început de septembrie al anului 2008, un drum care trece direct peste Munţii Făgăraşului, cei mai înalţi şi greu de trecut din marele lanţ al Carpaţilor. Este vorba despre Transfăgărăşan, o şosea realizată în patru ani şi jumătate, din martie 1970 până în 20 septembrie 1974. Temându-se de o invazie sovietică, după cea a Cehoslovaciei din 1968, Ceauşescu a luat hotărârea construirii unui drum strategic pentru a facilita transportul trupelor de pe o parte pe alta a Carpaţilor. Şoseaua a fost construită în principal de armată, costurile materiale şi umane fiind enorme. Se spune că fiecare kilometru de drum a costat viaţa unui soldat român şi asta înseamnă câteva zeci de vieţi jertfite pentru ambiţia dictatorului de a demonstra capacitatea de rezistenţă a po­porului pe care îl conducea. Dar chiar dacă Trans­făgărăşanul nu reprezintă un interes econo­mic deosebit el este un traseu turistic fascinant, unic în România şi printre cele mai frumoase din Europa.

Am pornit şi noi pe această cale beneficiind de o vreme splendidă ce îmbia la drumeţie, plecând de la Curtea de Argeş, vechea capitală voievodală, închinându-ne pentru început în Biserica Domnească şi admirând fresca ce îl reprezintă pe Basarab descălecătorul pentru ca apoi, cum era şi firesc, să admirăm arhi­tectura cu proporţiile desăvărşite ale bisericii ridicate de Neagoe Basarab în 1517, în zidurile căreia a fost zidită, potrivit legendei, Ana, nevasta meş­terului Manole..

De la Curtea de Argeş, şo­seaua conduce prin sate arătoase, în care au răsărit în anii din urmă numeroase pensiuni agro-turistice ce îmbie călătorul cu „preţuri atractive” şi meniuri apetisante. În sfârşit munţii se profilează în toată splendoarea lor, dar pentru a pătrunde în defileul Argeşului trebuie să luăm cu asalt cetatea Poienari, ctitorie a lui Vlad Ţepeş, până la care trebuie să urcăm 1470 de trepte. Imposibil dacă anii împovărează prea mult trupul ori nu ai efectuat din timp antrenamentul necesar, aşa că urcă cine poate dar învingătorul primeşte ca premiu o splendidă panoramă a împrejurimilor. Legenda spune că cetatea a fost construită de către boierii pedepsiţi de crudul voievod pentru actele de trădare făptuite asupra dânsului. Reuşim să trecem totuşi de cetate fără pierderi importante şi după un parcurs de circa 5 kilometri, printr-un defileu străjuit de ziduri abrupte de stâncă, ajungem la o altă ctitorie, ceauşistă, hidrocentrala de la Vidraru, al cărei baraj înlănţuie apele volburate ale Argeşului. Cu cei 160 de metri înălţime impresionantul zid din calea apei, construit între 1962-1966, deţine recordul în România şi se află pe onorantul loc 5 în Europa. Este imposibil să nu adăşti în acest loc mirific iar dacă ai timp suficient poţi face o călătorie cu vaporul pe apele limpezi ale lacului lung de 14 kilometri, unde păstrăvii au găsit apă bună.

De la baraj în continuare şoseaua alunecă în meandre scurte pe sub poala muntelui agă­ţându-se cu disperare de aceasta, punând la încercare abilitatea şoferului şi dând emoţii pasage­rilor. Dar sunt şi locuri de popas cu mici cascade a căror apă ră­co­reşte şi dă o senzaţie tonică, învio­rând sufletul drumeţului. În văi s-au adăpostit în mici corturi pescarii pentru care sportul cu undiţa preţuieşte mult mai mult decât peştele prins şi consumat. Popasuri turistice de trei stele îi aşteaptă în locuri ferite pe turiştii care nu vor să uite cu totul de confortul de acasă. Pe măsură ce drumul urcă pădurile de foioase se răresc făcînd loc coniferelor, pentru ca apoi şi acestea să dispară cu totul rămânănd doar pajiştile alpine şi stâncile golaşe. De acolo de sus priveliştea este copleşitoare prin măreţie şi spectaculozitate. Jos, la sute de metri se desfăşoară şo­seaua pe care recent ai străbătut-o iar hăul de sub tine atrage ca un magnet şi inspiră teamă iar spre înălţimi priveşti vârfurile ascuţite din granit, greu de atins de turistul nepregătit. Suntem deja la peste 2000 de metri altitudine, în faţa tunelului de un kilometru lungime care străbate muntele, făcând legătură între Ţara Ro­mâ­nească şi Ţara Ardealului. Facem un mic popas, urcăm pe stâncile din apropiere şi privim înapoi cu nostalgie spre frumoasa ţară a basarabilor înainte de a ne încu­meta să trecem bariera ridicată de Făgăraş spre mândrul Ardeal. Dincolo suntem parcă în altă lume, chiar dacă muntele este la fel de spectaculos, este parcă mai răcoros şi umbros iar priveliştea de iarmaroc din jurul lacului Bâlea te întoarce pentru o clipă la civilizaţie. Lacul reprezintă o atracţie turistică în sine, fiind cel mai mare lac glaciar din Munţii Făgăraşului, cu cele 4,65 hectare ale sale. Aici poţi să te aprovizionezi cu de toate dar nimic nu se compară cu aerul tare şi cu apa limpede care se dăruiesc fără  nici o altă pretenţie decât aceea a efortului făcut pentru a ajunge acolo sus. Privind spre nord, Transilvania ţi se aşterne la picioare, în toată splendoarea sa, iar Bălcescu poate fi invocat din nou, dar parcă cuvintele nu te mai ajută pentru a-ţi exprima sentimentele.

Părăsim cu regret înălţimile şi până la Bâlea Cascadă ne ţinem continuu de portierele maşinii pentru că în stânga prăpăstiile sunt cu adevărat ameţitoare. Ajunşi la cascadă dăm din nou de căldură şi iarmaroc dar privirea ne este atrasă iarăşi de munte care de aici se arată în toată majestatea sa. Este abrupt, spectaculos şi pare inpenetrabil. Dar nu a fost aşa şi pentru aceia care au construit Drumul Transfăgărăşanului, chiar cu preţul vieţii. Un drum care nu are egal şi care trebuie străbătut, simţit, îngrijit pentru că el ne dăruieşte Făgăraşul în toată splendoarea sa. După ce l-ai străbătut, toate sunt parcă mici şi neînsemnate, sortite derizoriului şi uitării, numai Făgăraşul pe care se sprijină cerul capătă dimensiuni cu adevărat memorabile. Dar, nu-i nimic, ne vom mai întoarce acolo, cândva, pentru a ne hrăni cu frumuseţile lăsate de Creator muritorilor de rând.

---