Partizanii în luptă cu securitatea în Zarand şi Codru Moma

File din lupta anticomunistă

Noapte sticloasă de ianuarie 1945, deasupra Zarandului. Frigul a limpezit cerul lăsând privirea să desluşească constelaţiile: Carul Mic, Carul Mare, Pleiadele, Ursa Mare... iar spre nord, nemişcată, Steaua Polară, reperul etern al călătorilor de pe mare sau de pe uscat. Nimeni însă nu a observat pe cerul nopţii mişcarea avionului care cobora lin şi fără zgomot spre sol, căutând locul stabilit, departe, în Germania pentru paraşutare. Gligor Cantemir urma să ia contact cu pământul pe care îl pă­răsise mai demult, de teama represiunilor dezlănţuite împotriva legionarilor, după rebeliunea din 1941. Ne putem închipui sentimentele care îl încercau în acele clipe înainte de a se lipi de ţărâna care îl născuse. El, fiul preotului din Hălmăgel, dintr-un ţinut al Apusenilor puternic impregnat de sentimentele naţionale, unde Craiul Munţilor era stăpânul de necontestat al codrilor, se întorcea acasă pe furiş, ca un hoţ, în noapte.

A fost trimis de guvernul „fantomă” constituit la Viena de către Horia Sima, după ce România s-a alăturat, la 23 August, armatelor aliate, pentru a forma în munţii Zarandului o grupă de luptă care să paralizeze transporturile militare spre vest, spre frontul unde românii luptau alături de sovietici. Ca legionar Gligor Cantemir era un anticomunist convins şi din punctul lui de vedere lupta avea un sens ideologic şi patriotic pe de o parte, dar, pe de altă parte, ar fi trebuit să lupte împotriva armatei regale române, adică împotriva compatrioţilor care, printre altele, aspirau la readucerea Ardealului de Nord la patria mamă. Era extrem de greu de ales între sentimente atât de contradictorii. Acolo, în aşezările ascunse între dealuri împădurite trebuia să-şi găsească vechii camarazi din cuiburile legionare, să-i organizeze şi să treacă la acţiune. Şi apoi Ger­ma­nia pe care se sprijinea acţiu­nea era în pragul prăbuşirii, doar ob­ser­vase de departe, din avion, fo­cu­rile artileriei române şi so­vie­tice, dezlănţuite asupra Bu­da­pes­tei. Sfârşitul aliatului era aproa­pe.

Premisele mişcării de partizani

Este binecunoscut şi demon­strat de altfel, de către istorici că re­gi­mul comunist a fost adus în România de tancurile sovietice. Ideologia marxist-leninistă era o plantă rară pe solul românesc, pentru că tot ce venea din răsărit aducea aminte de crivăţul iernii. Tendinţele expansioniste ale pu­ter­nicului vecin de la est, ocupaţia unor teritorii româneşti (Bucovina şi Basarabia), veştile despre abuzurile şi crimele petrecute acolo şi despre răsturnarea ordinii sociale fireşti nu erau de natură să trezească simpatie în rândul popu­laţiei româneşti, chiar dacă din august eram aliaţi cu armata roşie, luptând împotriva ungurilor şi nemţilor. Românii, mai mult decât alţii, s-au opus încă de la în­ce­put tendinţelor de comunizare, ei fiind în mare majoritate pro­prie­tari de terenuri agricole, neputând accepta colectivismul.

Gligor Cantemir, care şi-a stabilit tabăra sub vârful Drocea din Zarand, nu a apucat să-şi îndeplinească misiunea pentru care fusese trimis în ţară. A fost depistat, el şi cei câţiva camarazi, dar aşa cum ne spunea profesorul Păiuşan de la Liceul din Gurahonţ, încercarea tancurilor sovietice de a-i anihila s-a izbit de o acţiune de dezinformare, fiind ameninţate cu... arma secretă! Şi s-a mai întâmplat inevitabilul, adică Germania a capitulat în 8 mai 1945, iar aşa zisul guvern de la Viena s-a împrăştiat prin Europa aflată la dispoziţia aliaţilor.

Dar mişcarea partizană, de sorginte legionară, se va transfor­ma cu timpul într-una antibol­şe­vică, pe măsură ce evenimentele se precipitau şi acţiunile de co­mu­ni­zare ale autorităţilor locale ro­mâ­neşti se intensificau. La această re­zistenţă au aderat şi ţărani din zona premontană a Apu­senilor – Gurahonţ, Chişindia – foşti lideri ai partidelor istorice, ofiţeri de pe frontul de est. Re­zistenţa a fost stimulată şi între­ţi­nută şi de abuzurile îndreptate contra unor localnici mai înstăriţi, care se manifestau prin confiscări de bunuri, supunerea la dări supra­dimen­sio­na­te în raport cu veniturile, împie­dicarea exercitării unor drepturi etc. Până în 1947 re­gimul comunist, „legitimat” de alegerile frauduloase din 1946, a acţionat mai ales împotriva partidelor istorice (PNL-PNŢ) în timp ce mişcarea legionară a fost menajată, unii membri intrând chiar în PCR. În acest interval de pace re­la­tivă s-au reorganizat cuiburile din sate şi s-au reîntors mulţi dintre cei aflaţi în refugiu. Anghel Teodor, pensionar CFR din co­mu­na Chişindia ne-a povestit cum în urmă cu 30 de ani, după ce a primit un tablou de la părintele Mihai, vrând să schimbe rama a dat în dosul icoanei de o hârtie ce cuprindea legământul pe care jurase organizaţia legionară din zonă, împreună cu un tabel cu toţi cei vreo 15 membri, cu nume, cu profesie etc.

Situaţia s-a schimbat total în 1948, când în noaptea de 14 spre 15 mai au fost arestaţi masiv le­gio­narii din toată ţara. Mulţi au fugit în păduri şi s-au înarmat pentru rezistenţă. Atunci a fost prins şi curierul centrului legionar naţional, un student, care a fost tor­turat până când siguranţa a aflat consemnul dintre Centru şi or­ganizaţia din Arad. Acolo s-a găsit evidenţa tuturor legionarilor din judeţ. Arestările au continuat apoi în cunoştinţă de cauză. În noaptea de 20 pe 21 decembrie 1948 a fost arestat şi Gligor Can­te­mir, împreună cu elevul Jurcuţa Ioan, în casa lui Pavel Creţa din co­muna Cil. În 1949, 40 de oameni au fost judecaţi în două procese, dar organizaţia iniţiată de Gligor Cantemir şi-a continuat activitatea şi a avut ciocniri cu trupele de securitate, până în 1952, în mai multe zone din Zarand şi Codru Moma.

Înfruntarea de pe Valea Cioltului

În Chişindia nu este deloc greu să găseşti oameni care să-ţi povestească despre întâmplările dramatice din acei ani, în care au murit mulţi partizani şi soldaţi din trupele de securitate. Pe nana Mihuţ Catiţa am întâlnit-o pe stradă şi am nimerit foarte bine pentru că s-a arătat, imediat, gata să povestească despre ce-a auzit şi a văzut cu ochii ei. „Mi-aduc aminte că stăteam la bunu meu la Ciolt (o zonă cu 18 sălaşe pe dealuri împădurite n.n.) şi noaptea veneau partizanii. Bunicul zicea către bunica: «Mă Mario, pregă­teşte tu nişte zamă că veni George şi-i mort de foame». Şi-i dădea bună-mea pita întreagă, că or fost mulţi. Da ştiţi dumnevoastă că or fost pârâţi dă cineva din Miniş, nu mai ştiu cum l-o chemat. Şi o venit armata şi i-o înconjurat acolo sus unde aveau sălaşul, într-o grotă. Acolo ei or făcut un zid numa din bolovani, or lăsat numa o mică uşă. Să vedeţi dumnevoastă câtă armată o murit. Partizanii or dat de acolo cu armele şi grenadele. Când o venit armata ţin minte că eram la şcoală, şi după bătaie soldaţii morţi or fost duşi cu căruţa, li se vedea numa picioarele şi era plină căruţa dă sânge. Atunci i-o prins pă partizani, doi or murit, dar Mercea Gheorghe o scăpat rănit într-un picior şi s-o dus la Păiuşeni. Pă urmă or venit vre-o sută de mi­li­ţieni, era iarnă, şi i-o luat pă bieţii cioltani, erau 18 căşi în cătunul ăsta şi din fiecare or luat câte doi şi i-o dus dăsculţi pân neauă. Pă moşu-meu l-o dus până la Gu­ra­honţ. I-o obligat să spună cum i-or ajutat pă partizani, dară nimeni n-o spus nimic. Cât or suferit bieţii oameni! Pă Mercea l-o prins la Păiuşeni”.

Nană Catiţă mai încurcă pe ici pe colo datele şi numele, dar po­vestea dumneaei este cât se poate de autentică şi savuroasă. Se ştie astăzi că în pădurile de la Chişin­dia au acţionat Mercea Gheorghe (Chişindia), Luluşa Ioan, Dobrei Pavel, Ienciu Teodor (Revetiş), Birău Zaharie (Bârsa), Zâmbreanu Ioan (Almaş), şi Cornea Ioan din Chişindia. Atacul s-a dat în 4 noiembrie 1951, la locul numit Ciuad, în urma trădării unui anume Pantea din Miniş. Despre întâmplările din noiembrie ne-a povestit şi Anghel Toader care ne-a spus că Dobrei, căzut în luptă a fost înmormântat într-o cergă, la faţa locului şi ne confirmă moartea mai multor soldaţi transportaţi cu căruţele, în care „erau aşezaţi ca snopii de grâu”. L-a cunoscut şi pe Mercea Gheorghe, în urmă cu 20 de ani, după ce a fost eliberat din închisoare şi a încercat să stea de vorbă cu el despre ce s-a întâmplat la Chişindia dar avea consemn să nu povestească nimic. „A murit până la urmă într-un mod ciudat, se zice că i-a făcut felul cineva de aici. El mi-o spus numai că noi n-o să înţelegem niciodată ce or fă­cut şi de ce. Probabil a avut dreptate. Ştiu însă că au fost oameni ho­­tărâţi, care au pus preţ mai mult pe ideile lor decât pe viaţă”.

Întâmplările dramatice de la Chişindia nu puteau să nu lase urme şi în etosul popular şi am gă­sit poetul, pe Brădean Ioan, pre­şedintele veteranilor de război din localitate, în vârstă de 88 de ani. El a compus o lungă baladă, care a imortalizat în versuri fapta eroică din 4 noiembrie 1951, din care reproducem şi noi un fragment:

……………………….

„Dar nimic noi n-am ştiut

Că un prieten ne-a vândut.

Ne-am trezit noi, toţi deodată

Casa noastră cea de piatră

De armată înconjurată.

Şi striga, să vă predaţi,

Dacă nu veţi fi împuşcaţi.

Iar Luluşa, viteaz bărbat

Deodată a strigat

Eu vă rog nu vă predaţi,

Cât că fim înconjuraţi.

Şi vă rog să vă luptaţi

Să scăpaţi nevătămaţi

Iară eu rămân să lupt,

Să mă ţin de jurământ.

Vom lupta nebiruiţi

Fraţi pe veci nedespărţiţi”

După Revoluţia din 1989, când s-a putut vorbi şi povesti liber despre fapte puse la index înainte, s-au putut scoate la iveală toate întâmplările legate de aşa numiţii partizani, iar la Chişindia, la vreo 4 kilometri distanţă de sat, la o răscruce de drumuri de pă­dure, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Po­litici a construit o troiţă, la iniţiativa preşedintelui Ioan Cor­nea, pe care sunt trecuţi spre veş­nică pomenire următorii: Dobrei Pavel, Luluşa Ioan, Birău Zaharie, Ienciu Toader, Mercea Gheorghe, Zâmbreanu Ioan. Am parcurs şi noi drumul până acolo printre dealuri acoperite de păduri şi tu­fişuri dese, atenţi la râpele adânci şi ne-am imaginat scene posibile, cu partizani ascunşi de umbrele pădurii. Locurile sunt ideale pentru lupte de gherilă şi doar forţe mi­litare numeroase ar putea să disloce grupurile rebele. Am adăstat un timp răpiţi de frumu­se­ţea locului şi de amintirea sângeroa­selor întâmplări. Pădurea respira aerul proaspăt adus de ploaia din ajun, iar păsările cântau parcă simfonia funebră închinată celor care s-au sacrificat pentru cauză. O cauză care era a lor, dar şi a altora care i-au uitat repede după eve­nimentele de atunci. Există însă întotdeauna un timp al recunoştinţei.

Bătălia de la moara din Iosăşel

O grupare aflată în strânsă le­gă­tură cu aceea care acţiona în Munţii Zarandului se găsea localizată în Munţii Codru Moma, la nord de localitatea Gurahonţ, târg şi centru de plasă şi apoi de raion. Pădurile şi atitudinea locuitorilor făcea posibilă rezistenţa armată. Nici nu trebuie să surprindă ajutorul de care se bucurau partizanii pentru că în primul rând erau de-ai lor şi apoi impunea această conspirativitate şi politica autorităţilor comuniste ale vremii. Iancu Motorca, din Iosăşel ne-a povestit cum a fost împiedicat să facă liceul, doar pentru că provenea dintr-o familie bogată: „Era prin 1948, terminasem gimnaziul şi am plecat la Arad să dau examen la Moise Nicoară. Au fost înscrişi peste 500 de copii, iar eu am reuşit pe locul 17. Dar nu m-au înscris pentru că tata avea avere. Atunci am stat acasă şi m-am ocupat de gospodărie împreună cu tata, fratele Ilie şi cumnata. Aveam moară pe apă, presă de ulei, cazan de fiert ţuica, grajduri cu animale, 3,5 hectare de teren arabil. În acea perioadă au apărut în zonă şi partizanii pe care i-am ajutat, ascunzîndu-i la noi în moară. Veneau aici să se aprovizioneze cu alimente şi băutură”.

Grupul din Codru Moma a va­riat ca număr dar printre principalii membri s-au aflat Iulian Ha­gea, din Tălagiu, culmea, fost membru PCR, Luluşa Pavel, Ioan Jurcuţa, Igna Darău, Lazăr Ioan, Lupei Ioan. Rezistenţa le era în­tă­rită şi de propaganda occidentală, efec­tuată în principal de posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, care promiteau că americanii vor veni să-i elibereze de comunism. „Noi am avut radio şi îmi mai amintesc că ascultam Vocea Americii după ora 22,30, când bruiajul nu era aşa tare. Am aflat că americanii vor interveni, că au arme puternice şi ne vor scăpa de ruşi. Securitatea ne-a luat radioul când l-a arestat pe tata” – ne-a mai relatat Iancu Motorca.

Securitatea, organul represiv al noului regim veghea însă, aduna informaţii, recruta colaboratori, adică se pregătea pentru anihilarea grupului „contrarevoluţionar”. Acţiu­nea decisivă s-a petrecut în ziua de 12 aprilie 1949. A fost un episod dramatic, sângeros, terminat prin omorârea a tei partizani şi arestarea celorlalţi.

Aşa cum s-a întâmplat în cazul grupului Chişindia, care a fost prins prin trădare, tot aşa s-a petre­cut şi la Iosăşel, doar că altele erau personajele. Ioan Motorca, fiul lui Ilie Motorca, ne-a povestit ce a auzit de la tatăl lui: „Legio­narii erau sus pe păduri dar din când în când coborau la noi să se aprovizioneze şi plecau repede. Dar în noaptea aceea trebuia să se întâlnească cu un partizan din Chi­şin­dia, aşa că s-or adăpostit în moară şi în podul grajdului. Dar o femeie care ştia de ei a trădat pentru că drăguţul ei, care făcea parte din grup, nu mai voia să o vadă. Aşa că i-a spus unchiului ei, care era co­munist, de faptul că partizanii erau la moară. Acela a luat un cal şi cu el a plecat peste dealuri până la Sebiş, iar de acolo a anunţat securitatea de la Ineu. Imediat trupele de securitate s-au îmbarcat în maşini şi au pornit spre Iosăşel şi au înconjurat moara. La moară, erau şi oa­meni cu treabă. Bunicu a ieşit afară deoarece o auzit că latră câinii, dar cum s-o îndepărtat puţin o şi fost arestat. În momentul acela a ieşit un om de la moară, iar bunicu i-o strigat: «Spune lu Ilie că pă mine mă luară». Dar cei doi partizani din pod or auzit, că nu dormeau. Unul dintre cei ascunşi în moară a ieşit pă uşă şi o vrut să fugă prin iaz, dar când o vrut să treacă valea un securist care era ascuns după arini l-o împuşcat în cap. Ploua afară, dar partizanii din pod or văzut flacăra şi au început să tragă. Pe comandantul trupelor de securitate l-au lichidat aruncându-i o grenadă chiar între picioare. Dar până la urmă n-or putut rezista prea mult, iar moşu le-o cerut să se predea, că nu mai au nici o şansă.” O variantă puţin diferită a celor petrecute ne-a relatat şi Iancu Motorca: „În 12 aprilie 1949 mă aflam la moară. Aveam atunci ascunşi în podul grajdului şase partizani. Dimineaţa pă la patru m-or trezit ai mei şi mi-or spus să am eu grijă de moară şi de cazanul de fiert ţuica, că ei se culcă. Mi-am început treburile, dar mai apoi cineva care era la noi cu treabă mi-o zis că a zărit doi civili înarmaţi şi mi-o arătat pe unde erau. Am mers să văd şi imediat mi-am dat seama că eram înconjuraţi. Atunci m-am dus la tata şi i-am spus:«scoală că îi bai». Şi s-o dus şi el să vadă ce se întâmplă, dar cum o ieşit către pod îl şi arestară. Atunci tot eu i-am sculat pe cei ascunşi în podul grajdului. Imediat după aceea a început să se tragă cu armele. S-au utilizat 2000 de cartuşe din partea securităţii, ceilalţi au tras mai puţin. Eu fiind mai tânăr, de 17 ani, m-or folosit pentru a-i convinge să se predea. Până la urmă m-or obligat să dau foc la grajd, pentru că un partizan a refuzat să se dea jos din pod. După ce s-a aprins grajdul am auzit o rafală de armă şi toţi am ştiut că s-o împuşcat, dar nimeni nu o intervenit crezând că mai există muniţie şi o să explodeze, aşa că grajdul o ars în întregime. Pe tatăl meu l-au arestat ca şi pe partizanii care au scăpat. Pe fratele l-au arestat puţin mai târziu deoarece la o percheziţie au găsit la el o puşcă ZB şi un pistol Oriţa.”

Într-adevăr un episod dramatic, soldat cu trei morţi, dintre cei şase câţi se aflau la moară. Sin­gu­rul supravieţuitor cu care am reu­şit să stăm de vorbă a fost Igna Dă­rău, din Cil (între timp a decedat). „Am stat la moara lui Si­gher­tu (porecla familiei Motorca) începând cu 10 aprilie 1949. Am plecat acolo cu un băiat care a fugit de ar­ma­tă, Ioan Jurcuţa şi care era ţă­ră­nist. Un băiat bun dar care bea cam mult. Am picat toţi în cursa se­cu­rităţii, prin trădare. Trei au mu­rit, iar trei am fost arestaţi. Băiatul care îmi era şi verişor a murit în drum spre spital, fiind împuşcat în burtă. Eu am avut noroc că eram în moară şi nu am tras că nu am avut arma la mine”. Igna Dărău a avut parţial noroc pentru că a fost judecat şi con­damnat la 10 ani în­chi­soare, pe care i-a petrecut la Arad, Timi­şoara, Aiud, Gherla, Canal. Îşi amintea cu lux de amă­nunte cum a fost bătut în timpul anchetei de securistul Martinescu.

Represiunea

Cei arestaţi au trecut prin anchete dure, cunoscând apoi viaţa grea din închisorile comuniste. Dar nici Iancu Motorca nu a dus-o mai bine, el rămânând singur acasă, la 17 ani, cu povara unei gospodării grele fiind încontinuu anchetat de securitate: „Tata a fost condamnat la 5 ani pentru asociere la bandă subversivă, iar eu am rămas acasă. Dar nu m-au lăsat nici pe mine în pace, veneau noaptea cu camionul şi controlau peste tot. Aveam parte şi de rechiziţii şi de dări de tot felul încât mă mir şi acum că am rezistat. Îmi făceau procese după procese. Când s-o întors tata şi i-am povestit ce s-a întâmplat mi-o zis că o fost mai bine acolo la el în închisoare decât aici la mine”.

Moara lui Sighertu am vizitat-o şi noi într-o superbă zi de vară, la 60 de ani de la eveniment. Este aşezată într-un loc mirific, pe malul pârâului Zimbru flancat de dealuri acoperite de păduri. Ne venea greu să ne închipuim că acolo au avut loc întâmplări încăr­cate de atâta tragism. Pri­ve­liştea te îndeamnă mai curând la contemplare şi visare. Am înţeles totuşi că lupta pe care au dus-o „partizanii” avea, cel puţin pentru ei, o motivaţie, şi cea mai bună judecată a făcut-o Anghel Toader, din Chi­şin­dia: „Într-adevăr ei nu or vrut să depună armele, dar nu pentru arme or luptat, or avut idealuri măreţe. Să-ţi laşi familia şi să te duci să trăieşti prin grote nu mi se pare că ar mai face acuma nimeni”.