La vânătoare cu Nicolae Ceauşescu

Cei mai în vârstă îşi amintesc de celebrele partide de vânătoare ale lui Nicolae Ceauşescu. De fapt, acestea erau nişte desfăşurări impresionante de forţe şi resurse cheltuite cu un singur scop: de a satisface pofta de sânge a dictatorului. Trăiam vremuri de teroare, când toată lumea tremura la vestea că Ceauşescu vine să vâneze la Adea şi Socodor. Prin reportajul de faţă am dorit să consemnăm lucruri inedite, mai puţin cunoscute românilor de rând, lucruri aflate direct de la oamenii care l-au ajutat pe Ceauşescu să împuşte cât mai mulţi cerbi lopătari ori fazani.

Nicolae Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu s-a aflat la cârma Republicii Socialiste România (RSR) între anii 1965 şi 1989, când înlăturarea sa s-a realizat în urma Revoluţiei spontane izbucnite la Timişoara.

Dictatorul a sfârşit tragic, îm­puş­cat la Târgovişte, în data de 25 decembrie 1989, prin punerea în executare a unei sentinţe ju­de­cătoreşti definitive şi irevocabile.

Ca şi despre alt dictator, mai ales după moartea acestuia şi despre Nicolae Ceauşescu există mai multe istorisiri de culise, neoficiale, necunoscute marelui public. De data aceasta, ne-am propus să reconstituim o partidă de vâ­nă­toa­re, cu ajutorul mărturisirilor unor oameni, pe care soarta i-a adus, la un moment dat, în preajma lui Nicolae Ceauşescu.

Între legendă şi realitate

Despre pasiunile ori viciile fostului dictator Nicolae Ceauşescu circulă încă o serie de legende. De la faptul că acesta era un cinefil înrăit, încât deseori adormea în fotoliu în timp ce viziona, singur ori alături de Elena Ceauşescu, un film la cinematograful propriu, până la frica de-a nu muri otrăvit. Drept pentru care, meniul său era gustat întotdeauna, în faţa sa, de către o altă persoană. Din noianul de îndeletniciri ale ultimului con­du­cător comunist al RSR, una dintre ele se distinge ca fiind mai aparte: este vorba despre pasiunea liderului comunist de la Bucureşti, pentru vânătoare.

Desigur şi aici legendele di­fe­ră. Unii vorbesc că dictatorul era un vânător slab, alţii, dimpotrivă, spun că Nicolae Ceauşescu trăgea excelent cu arma de vânătoare. In­di­ferent de nuanţe, este cert faptul că preşedintele RSR adora să mear­gă la vânătoare.

Unul dintre locurile căutate cu precădere de el, în acest scop, este zona pădurilor Adea şi Socodor, din vestul României, în apropierea graniţei maghiare. Ambele păduri făceau parte din Ocolul Silvic regional Chişineu-Criş, judeţul Arad.

Pentru ce sunt renumite Socodorul şi Adea?

Arealele amintite, situate în apropierea Crişului Alb, sunt renumite, fiecare în parte, pentru un anumit tip de vânat: Adea pentru fazani, respectiv zona Soco­do­rului pentru cerbi lopătari.

Pădurile Adea şi Socodor fac parte din Ocolul Silvic Chişineu-Criş. Peste 100 hectare de pădure şi 10 000 de hectare de câmpie reprezenta terenul de vânătoare, rezervat special pentru Nicolae Ceauşescu.

Atât pentru cerbi lopătari, cât şi pentru fazani, perioada propice de vânătoare este toamna, începând cu luna septembrie-octombrie.

Conform silvicultorilor, ţinutul Socodorului este faimos pentru speciile de cerbi lopătari, unde trăiesc circa 3.000 de exemplare. La Adea, până în urmă cu câţiva ani, era una dintre cele mai bogate rezervaţii de fazani din acea parte a ţării. În 2006, de pildă, acolo existau peste 10.000 de exemplare.

Securitatea dictatorului, măsură de gradul zero

Încă cu circa o lună de zile înainte de a începe campania de vânătoare a dictatorului, reprezentanţi ai Ministerului Silvic din Bucureşti se deplasau personal în locaţia respectivă pentru a organiza întreaga derulare a evenimentului. Practic, era prelucrată „la rece” întreaga conducere operativă a Direcţiei Silvice Arad, în speţă a celor ce se ocupau de sectorul vânătoare din zona Chişineu-Criş. Cei cu vechime mai mare în câmpul muncii ştiau clar faptul că totul trebuia să se desfăşoare fără cusur. Altfel, funcţia şi poate libertatea lor puteau fi puse în pericol.

Campania de vânătoare propriu-zisă începea cu procesul de selectare şi instruire a gonaşilor, piese anonime, dar extrem de importante în acest angrenaj.

„Veneau prima dată cei de la Minister ca să vadă vânatul, să se asigure că există vânat de calitate. Apoi se dădeau dispoziţii, pe linie ierarhică până la cei mai mici, ca să pregătească totul cum se cuvine”, ne relatează Traian Tamaş, gonaş şef, fost angajat al Ocolului Silvic Chi­şineu-Criş, la sectorul de vână­toare, actualmente pensionar.

Traian Tamaş îşi aminteşte că gonaşii erau recrutaţi din satele şi comunele din apropiere, pe baza unor tabele întocmite de primării. „De regulă, se urmărea doar ca oamenii să nu fi fost condamnaţi sau să fie recunoscuţi drept oameni cu ceva probleme. Eu, personal, nu-i cunoşteam pe gonaşi. Şi nici n-aş fi avut cum, din cauză că erau foarte mulţi, din diverse sate. Ştiam doar că sunt selectaţi dinainte şi că sunt oameni cuminţi, pe care mă pot baza. Le făceam înainte un instructaj, ce şi cum trebuie să se comporte, iar ei respectau instrucţiunile primite!”, susţine Traian Tamaş.

Pentru o partidă de vânătoare era nevoie de circa 3-4 echipe de gonaşi, fiecare echipă numărând 100 de persoane.

Toate drumurile, închise

Măsurile excepţionale de securitate ieşeau cel mai bine în evidenţă cu ocazia vânătorii propriu-zise. Acestea se materializau prin închiderea tuturor arterelor de circulaţie, care aveau legătură cu pe­ri­metrul de vânătoare al dictatorului. Miliţienii controlau tot ce mişca în zona considerată sensibilă. Iar securiştii erau pretutindeni numai ochi şi urechi. După cum ne spunea şi Traian Tămaş, gonaşii erau practic izolaţi de anturajul preşedintelui, astfel că era aproape imposibil ca vreun eveniment neprevăzut să compromită vizita dictatorului ori, să pună în pericol partida de vână­toa­re.

Vânătoarea

Practic, o partidă de vânătoare începea dimineaţa, în jurul orei 9,00-10,00, după cum dorea dictatorul, urmând să se finalizeze după circa 6-8 ore. În acest timp, gonaşii şi vânătorii parcurgeau câteva zeci de hectare de pădure cu scopul de a aduce animalele în bătaia puştii.

După ce se dispunea fiecare tabără în teritoriul ei, gonaşii începeau să împingă animalele înspre standurile vânătorilor. Când animalele ajungeau în zona de impact, gonaşii se opreau, la comanda unor goarne, iar în scenă intrau vânătorii. Aceştia încercau să împuşte cât mai multe animale care pătrundeau în raza lor vi­zua­lă. „Comenzile se produceau cu ajutorul unei goarne, în care sufla un gonaş, aflat călare pe un cal. Por­neam la sunetul goarnei. Apoi, când suna goarna, din nou, noi ne opream, nu mai înaintam. Era semnul că animalele au ajuns în câmpul unde puteau fi împuşcate. După aceea se auzeau împuşcăturile...”, susţine Traian Tămaş.

Cât priveşte abilităţile de vână­tor ale dictatorului, arădenii care au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape spun că acesta nu era nici un ţintaş excelent, dar nici unul prost. Din câte îşi amintesc oamenii locului, preşedintele RSR împuşca între 20 şi 30 lopătari la o singură partidă, cifră considerată de profesionişti drept „mediocră”.

Cine îl însoţea?

De obicei, Ceauşescu venea la vânătoare însoţit de Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Con­s­i­liu­lui de Miniştri şi de fiul său, Nicuşor Ceauşescu. Desigur, întregul său staff număra circa 30-40 de persoane, din care făceau parte, în primul rând, membri gărzii sale personale de securitate. Câteodată însă, el era acompaniat de unii membri marcanţi ai conducerii centrale a PCR.

La doi paşi de dictator

Traian Tamaş spune că o dată s-a nimerit să ajungă la doi paşi de Nicolae Ceauşescu, însă nu a apucat să schimbe nici un cuvânt cu acesta. „Pur şi simplu n-am avut ce să vorbesc cu el! Nu s-a ivit această ocazie. Vă daţi seama, că eu n-am avut cum să vorbesc neîntrebat, iar dacă Ceauşescu nu m-a întrebat nimic, nici eu n-am avut ce să vorbesc!”, mărturiseşte, fostul gonaş şef, Traian Tamaş, parcă puţin emoţionat, chiar dacă au trecut atâţia ani.

Pe de altă parte, fostul pădurar şi-l amin­teşte pe Ceau­şescu­ drept o persoană dis­cretă, mai deg­rabă sec­re­tos decât dornic de multe vorbe.

Masa şi felicitările

Oamenii din Chi­şineu-Criş spun că, de obicei, dictatorul nu obişnuia să înnopteze la vreuna din cabanele de la Adea ori Soco­dor, decât extrem de rar. „Deşi ar fi putut dormi la cabana din Adea, de exemplu, din câte îmi amintesc eu, Ceauşescu pleca imediat după ce vânătoarea lua sfârşit”, continuă Traian Tamaş. Se pare că Ceauşescu prefera fie Casa de oaspeţi din municipiul Arad, fie se întorcea direct la Bucureşti.

Atunci când opta să se odihnească la cabană, sursele locale spun că, masa era gătită de bu­că­tarul său personal, adus special din capitală.

Zeci de mii de euro irosiţi

Probabil cei mai puţin pa­sio­naţi de vânătoare nu ştiu faptul că, astăzi, o singură partidă de vânătoare poate ajunge la câteva mii de euro. Ei bine, atunci realizăm faptul că, la vremea respectivă, pentru satisfacerea nevoilor dictatorului, statul român pierdea numai într-o zi patru-cinci mii de euro. Înmulţind această cifră cu câteva zeci de zile, timp petrecut de Ceauşescu la diverse vână­tori, aflăm dimensiunea reală a pagubelor făcute de dictator. Un moft inutil, suportat până la urmă tot de po­porul român.

Vezi aici mai multe fotografi din perioada comunistă.