Omul care coseşte la 91 de ani

Cunosc foarte bine, de mulţi ani satul Şiad, localitate aşezată pe valea Sartoşului, care îşi adună apele din munţii Codru Moma, pentru a şi le vărsa în Crişul Negru. Cunosc şi destui oameni, pe care i-am întâlnit cu diferite ocazii sau, pur şi simplu, i-am salutat în timp ce se aflau la sfat pe laviţa din faţa casei. Mai ştiu că oamenii sunt harnici, că în cursul timpului au muncit din greu pentru a obliga pământul, destul de sărac, să dea roadă bogată pentru a le îndestula zilele. Au reuşit şi aceasta se vede şi din felul în care arată casele şi grădinile, din felul în care se poartă şi discută despre cele ale muncii de zi cu zi, despre fii şi nepoţi. Măr­tu­risesc însă că pe baci Ambrosie Gaie nu mi l-am amintit din experienţe anterioare, poate şi pentru că nu prea am avut ocazia să-l în­tâl­nesc lenevind pe scaunul din faţa casei. Însă atunci când am întrebat, în umblările mele pe urma veteranilor, dacă pot întâlni pe cineva care a făcut frontul mi s-a pomenit de el ca fiind cel mai vârstnic din sat şi, mai mult, are calitatea de veteran de război. O rudă apropiată, Teodor Leucuţa mi-a povestit că la 91 de ani co­seşte, merge cu bicicleta până la Beliu, drum de vreo 15 kilometri. Aşa ceva nici nu există, am spus eu ca olteanul care nu voia să recunoască girafa. Şi ca să mă conving de cele povestite, într-o bună zi de august, ne-am întâlnit cu baci Ambrosie chiar pe laviţa din faţa casei sale.

Încă de la început m-a surprins spiritul tânăr al omului din faţa mea, dar şi vigoarea fizică care să­lăş­luia într-un trup uscăţiv, dar plin de nerv şi neastâmpăr. Îşi mişca continuu mâinile pentru a-şi întări spusele iar ochii îţi transmiteau optimismul surprinzător al vârstei, dar şi nostalgiile anilor scurşi într-o continuă lucrare asupra sinelui. Ca de obicei povestea anilor de de­mult trecuţi a început cu părinţii, care l-au educat în spiritul muncii şi i-au transmis şi felul de a fi.

 

La munca câmpului

„Părinţii mei or fost Gaie Ambrosie şi mama, Gaie Terezia. Mama o murit la 37 ani când eu am avut 5 luni. Pe mine m-o născut în 1919, în ziua de 18 august. Mama o murit în ăstalalt an, în 28 februarie. Tata s-o dus la Girişu Negru şi şi-o adus o doamnă de acolo. Ea m-o crescut de foarte mic.Tata era gospodar bun aci în sat, o crescut boi, vaci, o lucrat pământul, o fost om harnic, fără să fie bogat, era mijlociu. Da nu se lăsa la cei bogaţi, sămănam grâu, aveam şi 12 vaci, gunoiam pământul, aşa că se făcea grâu bun, iar vara mergeam la coasă cu toată familia. Femeile făceau mănunţi, iar noi tinerii legam snopii. Şi copiii erau puşi la lucru, fiecare la ce putea. Seara se strângeau snopii de grâu şi se făceau crucile, câte 13 snopi de grâu la o cruce. Apoi ve­neam seara acasă şi ne spălam, că tăţi eram albi. Se zice că acuma e cald, da atunci cînd tăiam grăul în plin soare cum era?! După aceea trebuia tăiat ogorul, meream cu boii şi tăiam ogorul şi lăsam doar atâta nelucrat cât să scoatem crucile de grâu de acolo. Se făcea arie la marginea satului, fiecare avea stogul lui şi acolo venea maşina, la călcat. Aveau câte 50 de măji de grâu oamenii, că lucrau. Şi tăţi copiii şi tineretul erau la lucru”.

În acest moment povestea se întrerupe şi baci Ambrosie se uită lung în lungul uliţei iar priveliştea îl readuce în actualitate, aşa încât trecutul este alăturat prezentului, într-o judecată critică la ceea ce se arată astăzi, când nu mai există nici arie, nici animalele nu îşi mai fac simţită prezenţa cu mugetele lor, iar copiii veniţi la bunici, de la oraş, fac curse cu bicicletele pe mijlocul drumului.

„La şcoală mergeam iarna, când nu era timp de lucru. Şi nu am făcut decât 4 clase. Mergeam la vaci că tata avea ciurdă. În satul ăsta erau 100 de perechi de boi. Atunci mai era ciurda de vaci, turma de oi, de capre, stava de cai. Acuma nu-i mai nimic, doar şase vaci în tăt satul. Şase vaci în tăt satul ăsta! Mai ţinem câte un porc, ca să avem dă mâncare la iarnă, câteva găini şi gâşte. Atunci toată lumea era la lucru”, mai precizează în continuare interlocutorul nostru care ştie că doar munca este adu­că­toare de bogăţie şi bunăstare. Şi ce făceau oamenii cu produsele îl întreb, gândindu-mă la faptul că astăzi degeaba produci dacă nu ai unde valorifica marfa. „Păi laptele era consumat, se mai şi vindea dar din lapte se făcea brânză. N-or trăit rău oamenii, că or lucrat, ba că şi atunci, înainte, le-o părut rău la domni pă ţărani, că or prea avut”.

Şi din nou vorba ajunge la muncă, pentru că de aceea aveau oamenii ce le trebuia nu ca acuma când numa se cere dă la stat. „Da aveau că să sculau la ora trei dimineaţa, dădeam la boi să mănânce şi când se făcea ziuă îi băgau în jug şi mergeau la plug şi se întorceau doar seara acasă. Se lucra mult. Toamna când se semăna grâul şi era cumva secetă, noi ăştia cu boi mergeam şi îi ajutam pe cei mai săraci, nu cu bani ca acuma. Lucram pe gratis să nu rămână omul fără grâu. Eu şi vecinul şi aram şi grăpam împreună. Acum dacă merge careva de aci până dincolo trebuie să-l plăteşti. Acuma săracii nu au ce mânca, atunci toţi din sat aveau asigurată mâncarea. Că şi dacă exista vreunul care nu avea mergea la vecin să-i dea doi saci dă grău. Omul plătea cum putea şi mai ales pă lucru. Era plin satul dă iosag (vite n.n.), acuma nu-i ni­mic. Erau boi ungureşti cu coarne mari, capre, stavă de cai, vaci, oi, erau pline păşunile, şi era mult tineret în sat”.

Aşa o fi fost, îl întrerup din starea nostalgică care l-a transportat cu multe decenii în urmă, numai că atunci nu se prea făcea şcoală, oamenii munceau după cum au învăţat din experienţa părinţilor şi prin urmare nici de progres nu putea fi vorba.

„Da, am făcut mai puţină şcoală. Dascălul avea şi el boi şi cai, că venea la noi la şcoală sătul dă lucru. „Mânci-vă mama sărăciei”, ne alinta şi ne mai lovea. Avea joapă de prun, că era voie cu bă­taia, da nu o păţit nimeni nimica, iar părinţii chiar îi spuneau să folosească bătaia, că şi acasă tăt de aşa ceva aveau parte pruncii atunci când făceau prostii. Io am învăţat chiar dacă am şi lucrat pentru că că şi tata o ştiut carte bine, că o fost primar prin satul ăsta. Acuma am ajuns că nu avem mai nimic, numa găini, pui, dar avem şcoală. Păi ce şcoală îi aceea care nu te învaţă să lucrezi. Io nu mă las nici acuma, că uite am şi doi porci şi hoară, mai cosesc, sap cucuruzu... Am aci şi o fată bolnavă, paralizată, şi mai am două fete, una în Beliu şi una în Craiva. M-am căsătorit în 1958 cu o fată din sat. Nevasta îi moartă din 92”.

L-am întrerupt din nou din po­vestea muncii pentru că am do­rit neapărat să ajungem la momentul armatei, care ne interesa în mod special, având în vedere programul privind valorificarea me­mo­riei orale, care priveşte cel mai important eveniment pe care l-a trecut generaţia sa şi care ne afectează şi astăzi vieţile.

 

Grănicer în Bucureşti

„În 41, în februarie, am mers în armată. Până în 45 am fost tot în armată, la 1 Grăniceri din Bu­cu­reşti şi cinci ani am fost cu puşca în spate. Şapte luni am făcut in­strucţie la cataramă. M-o recrutat aci, în apropiere, la Beliu, şi când am fost încorporat o trebuit să merg la Beiuş, că Oradea era la unguri. Acolo o venit delegatul de la Bucureşti care ne-o strigat pă nume şi ne-o spus unde suntem repartizaţi, apoi ne-am adunat pe unităţi şi cu delegatul ne-am dus cu trenul până la Bucureşti. Am stat mult în Bucureşti, aşa că l-am cunoscut ca pă satul ăsta. Am avut şi norocul că am fost dă pază, în gardă, la ministerul de Finanţe şi la CEC. N-o fost rău în armată. Ne dă­deau mâncare bună. Da n-or scăpat nici grănicerii dă front, io strâns de pe frontieră şi or făcut batalioane de marş din ei. Şi i-o trimis pă aici, să lupte cu ungurii. Şi ofiţerii s-or purtat bine, că erau oameni cuminţi. Eu eram soldat pentru că mai bine soldat deştept decât sergent prost, dar am avut norocul să fiu dă pază la un general şi un colonel. L-am cunoscut pă generalul Pantazi, ministrul dă război”.

 

La arestat de nemţi

Aţi scăpat prin urmare de front şi aţi rămas la binele din capitală... „Nu am scăpat cu totul pentru că în 23 august '44 ne-am întors contra nemţilor şi ungurilor. Nemţii s-or băgat la Câmpina într-o pădure. Au fost 12 divizii de nemţi în ţară, care or trebuit dezarmate. La 23 august am primit alarmă, erau sirene peste tot care dădeau alarma de bombardament şi primejdie. Şi toată lumea era imediat în picioare, cu mâna pă puşca. Pă noi ne-o dus la Câm­pina. Acolo în pădure curgea ceva din sonde şi i-or dat foc şi aşa i-o scos pă nemţi, din bârlog. Când or văzut că nu au încotro s-au predat. Am fost acolo. După aceea au umplut munţii, la Sinaia unde am fost duşi cu maşinile din Bucureşti şi noi, grănicerii.

Într-o noapte, în timp ce mă aflam în gardă, am luat prizonieri trei ofiţeri nemţi, dar să spun cum s-o întâmplat. După muntele acela de la Sinaia era un gard dă patru metri, era banca de stat acolo, înconjurată dă un gard dă patru metri. Aveam patru reflectoare mari şi fiecare santinelă mergea la reflectorul lui. Într-o seară eram în post când santinela de la poarta principală o auzit nişte arme încărcându-se. Era un pârâu dincolo dă gard. Şi ăsta când o auzit că se încarcă armele o fugit din post. Io m-am deplasat la postul acela şi numa ce aud vorbind nemţeşte. Acolo, colţul gardului era spart, da noi nu am ştiut şi pe acolo s-or băgat trei ofiţeri nemţi. Când i-am văzut că s-or băgat m-am tras pă un coridor de unde i-am ţinut sub observaţie iar când i-am avut în vizorul armei am tras pă deasupra lor. Ce să fac am zis eu şi am ales soluţia de avertisment, am tras şi or ieşit la lumină, după care i-am ţinut cu mâinile sus. Dar unul dintre ei o ştiut româneşte. O fost instructor la români. I-am ţi­nut cu mâinile sus până o venit un subofiţer care îmi zice să nu-i îm­puşc. Am tras numai pă deasupra lor, că nici io nu am vrut să îi îm­puşc. I-am ţinut cu mâinile sus pentru că mă temeam că au cumva re­volverul sub caschetă. Am tras vreo 10 cartuşe. După aceea a ve­nit şi căpitanul, care o trimis după un batalion dă vânători, de teamă că mai sunt şi alţi nemţi în pădure. Înainte de a pleca cu prizonierii căpitanul o vorbit cu ofiţerii nemţi şi zice un neamţ: „Am avut noroc că pe aci o trecut glonţul, pe lângă ureche”. Şi zice căpitanul: „Dacă te împuşca erai bun împuşcat, de ce nu aţi venit ziua. Şi dacă v-a fost foame vă duceam de mâncare”. Da ai noştri tăt blăstămaţi, îi întreabă căpitanul de la vânători dacă nu am luat nimic de la ei. Nu or zis ei. Uite, m-am gândit, idiot dă om, s-o temut că i-am furat. Dar ce să facem cu voi, zice căpitanul. Uite noi vă lăsăm să dormiţi aci în dormitor, vă dăm să mâncaţi şi vă lăsăm să dormiţi, da să nu încercaţi să fugiţi că santinelele au ordin să vă împuşte. Or dormit, iar dimineaţa se sculară, le dădură ceaiul, şi deodată se umplu curtea de vână­tori. Îi deteră apoi pă nemţi la vână­tori. Dar or mai fost trei cu ei, aşa că io pus să strige după cei care or rămas în pădure să se predea, că nu o să păţească nimic. Dimineaţa era de santinelă tot acela care o plecat din post şi la el or venit de s-or predat şi ceilalţi trei nemţi. Şi veniră la ceilalţi şi zice căpitanul: „De ce nu aţi venit aseară că doar oameni suntem”. Vorbeau româ­neşte. „Ne-am temut că ne îm­puş­caţi”. „Doamne apără, cum să vă împuşcăm”. Şi îi luară şi pe aceştia şi îi deteră la vânători şi nu am mai ştiu nimic de ei”.

De remarcat în acest scurt episod „războinic” relaţiile pe care ro­mânii le aveau cu foştii camarazi de arme după întoarcerea de la 23 august. Deşi au devenit peste noapte, din punct de vedere oficial inamici, ofiţerii nemţi s-au bucurat de un tratament camaraderesc. Nu puteau fi uitate aşa, dintr-odată, relaţiile de amiciţie existente timp de 4 ani, mai ales că ofiţerii cu pricina au fost instructori pe lângă unităţile româneşti. La fel cum nici ruşii nu au devenit dintr-o dată prietenii românilor, luându-i prizonieri la multe zile după întoarcerea armelor.

 

Lupta cu colectivu'

Armata şi scurta participare la luptă contra nemţilor este considerat doar un episod oarecare de către baci Ambrosie, care abia a aşteptat să reia „lupta” lui cu pământul din hotarul Şiadului, pentru a-i smulge bucatele necesare vieţii lui şi familiei.

„După Sinaia ne-am dus la Braşov dar după ce s-or mai liniştit lucrurile ne-am întors la Bucureşti. Când veniră ruşii eram la Bucu­reşti, în unitate. Eram în pregătire, dar ruşii nu or intrat în unitatea noastră. M-am eliberat în '45, pe la Paşti, iar la o săptămână se gătă şi războiul. Am venit acasă şi m-am ocupat iară de lucru, cu boii, cu vacile. Tata avea după război doi boi şi 10 vaci. Acuma, pă vremea asta, gunoiam pământul. Nu erau azoturi dintr-astea atunci. Era gunoiul dă o palmă. Dacă nu-i dai gunoi nu creşte. Da, după aceea, o venit colectivul şi o fost rău. Tăiam grăul cum am spus, îl făceam cruce, făceam jirezi, dar când se băga batoza te întreba: te înscrii în colectiv? Nu. Dă drumul la batoză. Tăt grâul l-o luat, numa al doilea l-o lăsat, acolo câţiva saci. La care se înscria, îi lăsa mai mulţi. După ce s-or înscris câţiva or venit de or luat boii dă la oameni. Veneau câte 10 inşi, se băgau în grajd şi luau boii. Poliţia nu se băga deloc să-i oprească. Era pe aici unul Fildan, cu un ochi, cu care am avut mult dă lucru. Io nu am vrut să îi dau boii, că sunt boii mei, i-am spus, că io am fost doi ani slugă la neamţ şi cu banii câştigaţi i-am cumpărat. Dacă îţi trebuie boi du-te şi îţi cumpără, i-am mai zis. Mie nu mi-o fost frică de ei. Confiscau boii dă la oameni, le lua grăul, le-o fixat cotă de carne. Un tuluc de trei ani o dat tata atunci cotă, dacă ai avut 30 de litri de vin trebuia să dai cotă dă vin. Până la urma urmei s-o înscris şi tata că n-o avut încotro.

Noi am lucrat că am fost oameni muncitori. Într-o seară o fost şedinţă aici la şcoală şi ne-or dat afară din colectiv, şi pă alţi 20 de inşi. I-or dat afară pe aceia care or lucrat, da pământul o rămas la colectiv. După asta am plecat la carieră la Vârfurile şi de acolo la Dieci, pă Valea Crişului.Trebuia să mă duc să muncesc, ca să îmi ţin familia. Ne-or dat afară ca să poată pune la conducere oamenii lor, tăţi oameni nevrednici, slabi gospodari. Că unde erau oameni buni mergea treaba, chiar şi la colectiv. Că aşa fu la început, o mărs treaba. La sfârşit or luat tăt”.

 

Statul este o boală

Atunci când se întoarce în actualitate baci Ambrosie uită de relele întâmplate cu mulţi ani în urmă şi face comparaţii defavorabile prezentului, pentru că pe acesta îl trăieşte astăzi şi nu îi place cum se prezintă situaţia.

„Da nici Ceauşescu nu o fost rău, că uite de acolo avem pensie şi ăştia se leagă dă pensiile pă care noi le-am plătit. De la front am puţin, peste două milioane. Am reuşit de mi-am făcut casă în 62, deşi am pornit de la o mie de lei. În 8 zile o fost casa făcută. Am lucrat şi eu că am ştiut lucra şi la casă. Iarna am şezut deja în casă nouă. Cu ce mă ocup acuma? Mai cosesc. Astăzi, toată ziua am căpă­tat (cules n.n.) prune. M-o văzut Florin”. Florin, vecinul de alături care venise între timp lângă noi a confirmat şi el faptul că omul de 91 de ani lucrează încă prin grădină. „Am două nepoate, doi nepoţi şi nu pot să stau, explică el nevoia de a munci la vârsta aceasta. Ştii că scrie: cine nu lucrează nici să nu mănânce. Aşa scrie, da nu-i chiar aşa deoarece există un bai, că aceia care nu lucrează mâncă pita celor care lucrează. Le dă bani la oameni care nu lucră, numa stau la birt. Iacă toate or trecut şi am ajuns la 91 de ani.

Da ştii ce o zis ţigana cătă mine? Mi-o luat palma să-mi ghicească viitorul. Hai să vedem câţi ani trăieşti. Dumneata trăieşti 110 ani. Am zis, hai să lăsăm la 100 de ani, că nu se ştie, îi destul şi atâta. Io am ajuns la vârsta asta pentru că nu pot să şed şi vecinul are treabă cu mine că prea mult mă omor cu lucru'. Dar ce, este o vârstă pentru lucru şi alta pentru stat? Statul este o boală, ştii cum îi zice, boala lenii. Şi doare. Se aşează la încheieturi şi nu te lasă să lucrezi, te duce la slă­bi­ciune. Io nu pot să stau, am lucrat de când am fost mic şi oi mai lucra ca să nu capăt boală la încheieturi”.

O fi ştiind ce spune Ambrosie Gaie din Şiad, pentru că iată pe el munca nu l-a îmbolnăvit, dimpotrivă i-a adus sănătate. Dar şi viaţa echilibrată l-a ajutat pentru că nu a fumat niciodată şi nu o băut decât accidental şi mai ales şi-o văzut de treburile lui, nu o pus la inimă toate nimicurile.

 

---