Epopeea prizonierului de război, Dimitrie Opriţi (Partea II)

„Întoarcerea” în sat

Prizonierul Dimitrie Opriţi reia mai târziu povestea vieţii lui, probabil cuprins de nostalgia locurilor natale, măcinat de dorul de părinţi şi nevastă mai ales că se prelungea războiul şi totodată posibilitatea reală de a se întoarce în scurt timp acolo unde şi-a trăit copilăria şi ti­nereţea, unde a învăţat a scrie şi citi şi a lucra pământul. Toate acestea răzbat puternic din versurile ce urmează:

 

Frunzuliţă foi de nuc

Măicuţa când m-o făcut

Doamne bine i-a părut

Crescând mare de-ajutor

Să le fiu părinţilor

Făcându-mă mai mărişor

Aşteptam şcoala cu dor

Că eram crescând mereu

Cu frica lui D-zeu

Umblând eu la şcoală-ncet

Ceteam, scriam pe caiet

Şezând în bancă atent

Mereu ceteam din caiet

Rugăciunea Domnului

Nădejdea şcolarului

Religia şi Biblia

Le ceteam toată ziua

Geografia, Fizica

Economia, gramatica

Despre toate câte sunt

În apă şi pre pământ

Şase clase am trecut

Vremea scurtă m-a părut

Şcoala cum am isprăvit

Dascălul m-a mulţumit

Şi-mi zicea vino mai cearcă

Că mi-i pomeni odată.

Aşa adio zicând

De dânsul m-am despărţit

Dumnealui e-am mulţumit

Şi plecarăm cătră casă

Toţi şcolarii-n voia noastră

Acasă când am sosit

Părinţi m-au întâlnit

Mâna lor le-am sărutat

Foarte mult s-au bucurat

Şi cu şcoala am gătat

Dar de astăzi înainte

În sărbătorile sfinte

La Biserică mergeam

Pe D-zeu lăudam

Crescând mare feciorandru

Voios mergeam şi la lucru

Petreceam zilele bune

Cât nu credeam că-s pe lume

Zile multe ce treceau

Părinţii se bucurau

Despre mine se vorbeau

Că mai bine o să fie

Frumoasa căsătorie

Familia sa-n voit

Pe mine m-a căsătorit

Multă vreme nu trecea

Pân la asentarea (recrutare) mea

Dar până la asentare

Auzisem veste mare

Prinţul Ferdinant şi soţia

Plecaseră la Bosnia

În Seraievo sosiră

Tâlhari îi urmăriră

Pe-amândoi îi omorâră

Deloc veste-a răspândit

Toată ţara a sărit

Şi vestindu-se spuneau

Că tâlhari serbi erau

Toţi cu toţi s-au învoit

Şi cu arma au serit

Să întoarcă înprumutul

Cutremurând tot pământul

Multe lăcrămioare varsă

Din fieste care casă

Deci în luna lui iulie

Plecarăm la bătălie

În toată ţara plânsoare

S-apropie zile-amară

Plecând noi la cătănie

Pentru Ţară şi moşie

Că Ţara noastră-i bogată

Cu de toate-ndestulată

Vii, grădini, pomi roditori

Şi cu bravi, frumoşi feciori

Dealuri, câmpuri roditoare

Dalbe frumoase fecioare

Nu se află-n lumea toată

Aşa o Ţară bogată

Cât pe lume a umblat

Nicăirea n-am aflat

O Ţară mândră frumoasă

Ca şi dulce Ţara noastră

 

Remarcăm în finalul acestor versuri şi sentimentele faţă de patria lui pe care nu o numeşte, dar este foarte frumoasă şi bogată. Este de precizat că statul în care s-a născut şi trăit până atunci Dimitrie Opriţi a fost Austro-Ungaria, el ştiind că luptă pentru aceasta dar, curios, se fereşte să o numească ca atare poate pentru că prin Ţară înţelegea o regiune mai restrânsă, în care locuiau conaţionalii lui. În continuare probabil într-un alt moment, în care viaţa de prizonier s-a înăsprit, iar dorul de casă s-a accentuat, „poetul” Dimitrie simte nevoia să se plângă de viaţa de lagăr. El reuşeşte însă să-şi păstreze cumpătul şi nu blestemă pe cei în mijlocul cărora vieţuieşte ci, dimpotrivă, este în stare să recunoască şi mila creştinească.

 

Patima prisonierilor

Foaie verde foi de linte

Aducându-mi eu aminte

N-baracă şezând pe pat

Oftând foarte supărat

De multe rele am dat

Cât în lagăre am stat

Boală peste noi a dat

Şi cu totul ne-a mâncat

De durere de picioare

Nu putea nimeni să se scoale

Trupul rău ne mai durea

Că strujacuri (saltele din paie) nu erau

Iar de scândurile goale

Ne durea în piept şi-n foale

Iar păduchii ne muşcau

Pe trup sânge ne făceau

De la cap pân la picioare

Treceau înşiraţi patroale

Patru-n rând doi câte doi

Pari că mergeau la război

Mereau mă sileam să-i prind

Dar mişeii se ascund

Iar în toată dimineaţa

Ne sculă, ne spălăm faţa

După-aceia ne striga

După cari ne rânduea

Şi plecarăm doi cu doi

Cu soldatul după noi

Pân-la Cuină nu departe

Să ducem ceai şi bucate

La Cuină (bucătărie) cum ajungeam

Toţi într-o glidă stăteam

Şi pe rând la toţi ne dară

Ceai şi pâine de secară

O coscă (cub) zahăr ne da

Strigau haida, haida

Şi plecând noi în şir eară

Duceam pânea supsuară

La portire cum sosim

Toţi veeau ca să-npărţim

Felfaşt de ceai cald

Câte-on funt de pâne-n part

La prânz carne puturoasă

Nici nu-i carne numa-i oasă

Iar dufla mălai mărunt

Nu erai de tot flămând

Iar de ziua viitoare

Te ţineai mereu de foale

Aşa Doamne petreceam

Zile negre noi duceam

Iar în mai pe la Rosale

Ne scrisără-n potrocoale (registre)

Lucrători pe la creştini

Pe lună şase florini

Ne luară să ne scrie

Zece inşi într-o partie

Ne puseră în cocie

Ne ducem nimeni nu ştie

Noi întrebăm româneşte

Ei ne răspundeau ruseşte

Întrebăm pan unde-i satu

El zicea Selo Stepanovku

Aşa pe drum tot mergeam

Ne vorbeau nu-nţelegeam

Pâne albă ei ne-au dat

Foarte mult ne-am bucurat

Lungă cale noi ne-am dus

Până-n sat ce am ajuns

Iar în sat noi ajungând

Cu stomacul prea flămând

Ne chemară ei în casă

Ne poftiră după masă

Să cinăm dar nu puteam

Că ne şi cam ruşinam

Că tivili cum aflară

Mulţime se adunară

Ne văzură pan pe noi

Prisonieri de război

Ei la noi lung se uitară

Şi multe ne întrebau

Ear noi puţin răspundeam

Că puţine-i pricepeam

Ne dădeau ţăgări, duhan

Şi ne ziceau Dobre pan

Noi răspundeam Dobre Da

Ei mai mult nu întrebau

De noi în ascuns râdeau

Aşa la lucru pornind

Rele, bune suferind

Trecând vremea zi pe zi

Învăţarăm a vorbi

După doi ani cât am stat

Iarna vara am lucrat

Iar pe-a 3-lea am porni

Din Germaniea sosi

Un rus prins de la bătaie

A venit cu gura mare

Spunea că-n’ Germania

E rău tare şi-i bătea

Aceasta ea-demenit

Pe noi tare s-au scârbit

Începeau a ne-njura

Ne ziceau tot Austrea

Unii din noi s-au certat

Iară ruşi sau mâniat

Începură a ne bate

Cu sbici de curele late

Dup-aceia ne trimet

În Leje la comitet

Că e lege’n Rusia

Fiecărui voea sa

Şi dacă se mâniau

Foarte aspru legiuiau

Aşa tot ne-o chinui

Până ce ne-om despărţi

De această soartă grea

Ce’o ducem în Rusia

Oh frumoasă ţara mea

Când o să mă văz în ea

Vivat, Vivat să trăiască

Scumpa dragă Ţara noastră

Şi să aibă’ntru mulţi ani

Învingerea cu duşmani

Vivat! Mândră ca o stea

Vivat, Vivat, Ţara mea.

 

Versurile care urmează sunt creaţii literare, de factură populară, şi pot fi încadrate în categoria Doină, pentru că exprimă sentimentele de dor, de dragoste şi jale ale prizonierului aflat aşa de departe de casă.

 

Dorul de casă

Urmează cucul vinerea

Trec feciorii Dunărea

Doi cu doi alăturea

Ofiţirii trec cântând

Ear feciorii toţi plângând

Şi-a lor soartă blăstămând

Ear măicuţelor zicând

Maică când mai născut

Mai bine m-ai fi pierdut

Într-o margine de rât

Apa să mă năvălească

Roua să mă limpezească

Strinul să nu mă poruncească

De când strinu-mi porunceşte

Nici mâncare nu-mi prieşte

Ziua noaptea mă muncesc

Tot cu strinul mă’ntâlnesc

Ziua-l văz noapte-l visez

Din suflet mereu oftez

Cine-i rob în ţară străină

Nare nici când voie bună

Nu e mamă nu e tată

Pare c-ai căzut din piatră

Şi n-ai fraţi nici n-ai surori

Iar moartea de te’meninţă

Nu-i nimeni de cunoştinţă

Nu e lumină de său

Nu e om din satul tău

Nu e lumină de ceară

Nu e om dintr-a ta ţară

Numai earba de pelin

Şi pământul cel străin

Mândră când oi muri eu

Şă vini la mormântul meu

Cu sapă şi cu lopată

Să descoperi a mea groapă

Să eai pânza de pe’obraz

Şi să vezi al meu necaz

Frunză verde mărăcini

Nu ştiu unde poţi să vini

Că mormântul e departe

Nu-i putea mândră străbate

Că sunt dealuri mari şi’nalte

Şi păduri înfricoşate

Eară mândră ca să sti

Mormântul meu unde’o fi

Sue-te-n munţii Carpaţi

În pădurea cea de brazi

Te uită spre răsărit

Şi-i vedea câmp înflorit

Mai pe deal frumos izvor

Curge apa’ncetişor

Unde apa se căteşte

Câmpul mândru înfloreşte

Lângă o cruce de fag

Să ştii mândră că eu zac

 

Poetul nostru mânuieşte cu uşurinţă versificaţia şi are în mod sigur cunoştinţe literare, cel puţin privind poezia populară pentru că, iată, cele de mai jos seamănă mult cu Mioriţa, este drept în variantă locală.

 

Dor şi jale

Mândră dorul de la tine

Peste multe dealuri vine

Peste pădurea de brazi

Peste munţii cei înalţi

Peste Volga apă lată

Nu se teme că se’neacă

Peste râul Prutului

Tocma’n Ţara rusului

Vine dorul fără frică

Departe-n Azia mică.

 

Urmează scris cu creion:

Cât e lumea pe sub soare

Nu-i ca dorul arzătoare

Că dorul unde se pune

Face inima cărbune

Şi dorul unde se lasă

Face lacrimilor casă

Dorul mândrii unde şede

N’grădină cu iarbă verde

Şi zâmbeşte către soare

Între flori mirositoare

Dorul meu în Ţară străină

Mereu plânge şi suspină

Nu-i nici soare cald nici flori

Nu-s părinţi, fraţi nici surori

N-are cine-l mângâia

Şi nici cine-l dezmierda

Numai visul cel de noapte

Bucuria dintre toate

Mă visez, mă veselesc

Mă trezesc mă necăjesc

 

Jalea este exprimată în versuri bine alese, în măsură să emoţioneze până la lacrimi, pentru că exprimă stări afective prin care trece autorul izolat la mii de kilometri de nevasta cu care se întâlneşte, cu bucurie, doar în vis.

Urmează o rugăciune în ro­mâ­neşte şi apoi un text de 6 pagini în ru­seşte. În continuare în caietul manuscris sunt şi alte însemnări care exprimă diferite evenimente dar mai ales ne­răb­darea de a pleca către casă.

„În 6 noiembrie 1917 ne-a chemat fraibilic cine vrea să meargă la bătaie la Ro­ma­nia. Adunarea a fost în comuna Bărăbanovka.

În anul 1918 la Sf Paşti, în 22 aprilie au venit din lagăr prinsonieri spunân­du-ne că o să plecăm în grabă acasă. La Paştele 1918 a fost un frig şi neaua o săptămână întreagă, era vânt şi vreme rea

Frunză verde măr rotund

De-ai şti maică unde sunt

Te-ai închina pâ-n la pământ

Şi ţ-ai face mătănie

Ca să mă scapi de robie

De robia ungurească

În străină Ţară rusească

Vai de mine mult gândesc

Şi cu gândul mă muncesc

Cum aş face să sosesc

În pământul strămoşesc.”

Peste câteva file goale o însemnare lapidară:

„În 18 decembrie 1918 am auzit de pace”.

 

Iar mai departe peste alte două file goale.

„În 15 iulie 1918 am visat despre fratele Pascu că era culcat şi mai mulţi inşi erau şi se treceau pe acolo şi văzându-l l-am sărutat şi vorbind l-am întrebat foarte multe, de toate şi foarte noi ne-am bucurat.

Drumul nostru în Rusia din Stepanovka în Romania - Cvâluvka, Priciutna, Cazornika, Pagromnovka k 85 Buzuluk k. 25”.

 

La sfârşit cu cerneală:

„În 26 iunie am primit carte de la părinţi scrisă în 27 maiu 1917 şi am înţeles de pieirea iubitului mei frate pre carele pre cu mult amar l-am plâns şi în ziua de Sf Pătru l-am pomenit şi pentru dânsul m-am rugat cu lacimi în ochi şi cu dureri în inimă aşa”:

Cerescule împărate

Varsăţi marea bunătate

Şi nu lăsa-n răutate

Pe scump şi doritul frate

Puneţi Doamne mila ta

Şi-l adu la casa sa

Să ne-ntâlnim cu iubire

În deplină fericire

Părinţilor bucurie

Nouă întru veselie

 

În 15 aug 1916 am primit visitaţie după bani 7 r. 72 cu veşti de la părinţi, eară în 24 decembrie 1916 am primit carte de la nevastă, scrisă de şogoru Petru, în 21 nov. Eară după sf botez al D-lui am primit o carte nem­ţească trimisă de tata în 18 iulie 1916

Martie în 9 - 1917 am auzit de schimbarea Ţarului rusesc şi cu care s-a întâmplat marea revoluţie a Rusiei între sine pentru dreptul poporului.

 

Aici se sfârşeşte manuscrisul pe care nepotul autorului, domnul profesor Eugen Pădurean, îl păstrează ca pe o relicvă sfântă, ca pe o dovadă a suferinţelor prin care au trecut strămoşii noştri, nevoiţi să lupte pentru interese străine. Manuscrisul pe care l-am redat ne mai arătă că românii de la începutul secolului XX aveau ştiinţă de carte, erau în stare să analizeze evenimentele la care au participă şi să conştientizeze starea lor naţională şi socială. În acelaşi timp autorul do­vedeşte reale calităţi de poet popular, iar versurile lui pot fi cuprinse într-o antologie a patimilor românilor. Şi încă o precizare. Atunci când Dimitrie Opriţi a plecat pe front el făcea parte din armata austro-ungară iar când s-a întors din prizonierat Transilvania îşi proclamase deja unirea cu România.

 

---