„Norocul” soldatului şi prizonierului de război, Gheorghe Butaci

Undeva, între dealurile munţilor Zărand, având ca reper vârfurile Highiş spre vest şi Drocea la est, se află înşirat pe Valea Nadăşului satul cu acelaşi nume, Nadăş, la care ajungi pe o şosea asfaltată, trecând pe sub dealuri împădurite şi pe lângă lacul artificial creat pe râul Cigher.

Dealurile le-au fost nădăşenilor şi adăpost şi sursă de trai şi locuri de poveste. Dar cu toată izolarea, la 9 kilometri de centrul de co­mună, satul nu a fost părăsit şi nici uitat de restul lumii care a „profitat” de animalele, fructele, lemnul şi, de ce să nu o spunem, de oamenii harnici şi ospitalieri. Mai ales că pe acolo colectivizarea nu a fost posibilă în anii cumunismului şi turmele de porci, oi, vite şi pălinca se găseau din belşug, la liber. Nădăşenii au participat şi ei la toate evenimentele mari ale ţării, mulţi fiind luaţi la oaste şi trimişi în războaiele care serveau interese departe de preocupările lor zilnice. Unii au rămas pe câmpurile de luptă, dar alţii au reuşit să se în­toarcă teferi ori cu diferite handicapuri, pentru a povesti copiilor şi nepoţilor aventura lor pe meleaguri despre care nu auziseră până atunci niciodată. Unul dintre aceştia este Gheorghe Butaci, a lui Ciuta, veteran de război, fost prizonier în Rusia, om de 90 de ani care are memoria proaspătă, în aşa fel încât poveste lui se desfăşoară parcă chiar atunci când o spune, este ca un film văzut în direct. Este cunoscut de consătenii săi care îi cunosc aventura trăită în anii războiului, la mii de kilometri de casă. Este şi aventura lor pentru că moş George nu scapă ocazia să povestească tuturor ce i s-a întâmplat, ca să le fie spre învăţătură. Iată de ce nu ne-a fost greu să-l găsim, de altfel toată lumea ştie unde stă şi ce obiceiuri are. Pro­fesorul Ioan Biriş, de la Timişoara, un fiu al satului, ne-a condus la locuinţa veteranului, care, de cum ne văzu, ne şi invită în casă şi fără prea multă introducere se puse imediat pe povestit, bucuros de scopul vizitei noastre. Avea totul bine fixat în memorie şi nu a fost nevoie să stimulăm prea mult curgerea amintirilor. Am păstrat însă, cât am putut, graiul şi expresiile folosite pentru mai multă autenticitate. Şi trebuie să recunoaştem că povestea lui baci George are deosebită savoare, dar iat-o în cele ce urmează:

 

Bătaia din armată

„M-am născut în 28 martie 1921. Tata o fost George şi mama Georgia. Am copilărit şi am făcut şcoala aicea în sat şi tot în sat m-am ocupat cu pământul şi animalele şi când fusei de însurătoare o luai pă Floare. N-am fost noi prea bogaţi dar tatăl meu o fost primar din partea ţărăniştilor, începând din 1928. Eu am fost încorporat în 20 martie 1942, la Regimentul 85 Infanterie din Ineu. Acolo am făcut instrucţia şi mi-amintesc că mâncarea era tare slabă, pentru că şi ţara era tare săracă. Da am avut nişte comandanţi buni. Mai răi or fost aceia mai mici în grad. La un moment dat, de exemplu, sună adunarea regimentului şi iacă vine colonelul, dar nu era nici un ofiţer să îi dea raportul. Cum stăteam aşa aliniaţi se întoarce spre un băieţaş şi zice colonelul: „Uite, nenorocitul ăsta, cât m-am rugat de el să nu meargă acasă, că îi frizerul nostru şi avem nevoie de el, dar nu m-o ascultat. Ieri o venit generalul, m-am trezit că se bagă peste mine, că nu o intrat pă la poarta principală şi m-o prins nebărbierit şi mi-o zis să mă bărbieresc. Da ia bărbierul dacă ai de unde”. După asta o ordonat 25 la fund pentru soldatul bărbier. „Care vrea să-i dea 25 la fund?” Sare un ţigan, care era sergent, şi începe să îi dea cu centura, dar când fu pă la 15 omul o început să se vaite şi să implore să nu mai dea, iar colonelul o intervenit şi el dar ţiganul o continuat, ca şi când nu ar fi auzit. Când, peste nu baş o săptămână, merem la tragere, vedem că ţiganul este acolo. Un sublocotenent zice că cine nu o în­deplinit baremul primeşte 6 lopeţi lineman la fund. Şi iară s-o pus pă bătut ţiganul. Ne-o pus, aşa în­doiţi, pe marginea şanţului şi dă­dea ţiganul de numa, numa. Mai erau vreo trei-patru şi venea şi rândul lui George. Nu am văzut unul să nu plângă. Dar iacă un ofiţer că vine pe sub poala pădurii, pă un cal. Să uită şi el la ţigan şi îl auzea cum spune: „Firea-ţi ai dracu că nu mai pot da, nu mai pot da”. Obosise săracu! Când vede şi ţi­ganu că vine ofiţerul, dă co­manda: „La plutoane fuga marş”. Aşa că io am scăpat dă bătaie.

Ne reluăm tragerea şi atunci o fost împuşcat unul dintre soldaţii care fixa ţintele. „Cum l-o puşcat că doară nimeni nu o tras. Care o tras înainte de a suna goarna? Hopa că de aici trebuia să se fi tras, zice maiorul. Domnu maior, nu am tras”, răspunde cel acuzat. „Când m-am pus jos m-o lovit domnu sublocotenent cu bocancu în fund. Credeţi-mă că şi acum mă doare”. Plângea omul. „Şi aveam degetul pă trăgaci şi o plecat glonţul. „Nu mai plânge, îi zice maiorul”. „Da când m-aţi văzut pă mine de ce aţi fugit?” „Ne-o bătut ţiganul păstă fund cu linemanul. Cu 6 lovituri de lopată la fiecare. „Daţi pantalonul şi izmana jos ca să văd”. Tăţi erau vânăţi pe fund. Atunci se duce la ţigan: „Da cu a cui ordin i-ai bătut? Că trebuia cu un proces verbal”. „Păi sublocotenentul...” Atunci le luă gradele pă loc, şi la ţigan şi la sublocotenent. Iară pă împuşcat l-or pus pă targă şi l-or dus de acolo. Ei, zice maiorul, tu şi alaltăieri, deşi o spus co­lo­nelul să nu mai dai, tu ai continuat. Nu te gândeşti că plecaţi pe front şi vă împuşcaţi între voi. De acolo, din front, unu strigă: „Lasă-l pă mine”. În lagăr, în Rusia, nu ne-o bătut nimeni, da ne-o bătut ţiganu acasă!

 

Norocul lui Gheorghe Butaci

Am avut şi noroc că de trei ori era să plec pe front, da tot alţii or plecat în locul meu. Dar ei s-or băgat, nu că am vrut eu. Cum s-o întâmplat. Eu am fost încărcător, iar un tăucean o fost trăgător la puşca mitralieră. Şi cum stăteam după un pom cu trăgătorul şi de cealaltă parte caporalul cu căpitanul îi aud vorbind. Şi zice căpitanul: „Contigentul '42 pleacă tot pe front, iar din '43 numa fruntaşii, bracardierii şi unii trăgători”. Io, cu Boca din Ineu, auzii. Şi o mai trecut puţin şi ne-o pus pă noi de fruntaşi, dar unul îmi zice că dacă l-ar pune pe el fruntaş şi l-ar lăsa în permisie duminica următoare iar aduce o bucată de clisă locotenentului. Io, doamne greu venii cătă regiment, că auzii că mi-i «plă­cinta» coaptă să plec pă front. Mă trecu pă tabel. Dar auzii pă acela cum o zis şi când mă bă băgai în dormitor îl văd culcat pă pat pă caporal, care era penticostal, şi îi zic „Domn caporal, dacă i-ai făcut la cineva rău apoi mie mi-ai făcut. „Cui am făcut io rău?”. „Păi cum, nu mă pusărăţi fruntaş să plec pă front”. Şi îi spusăi, iacă ce o zis cu­tare. Atunci îmi zise. „Du-te după el”. Eu îl chem şi caporalul îl întreabă: „Mă, vrei să fii fruntaş?”. „Apăi cu ce-i mai bun Boca şi Butaci decât noi ăştialalţi”. Atunci îl puse pe el fruntaş şi eu mă dusăi în budă, luai colopul şi zisei: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, mul­ţa­mu-ţi Doamne”. Şi nu m-o mai pus pă listă pentru front.

Aşa că am mai stat un an la unitate, după care ne-or dat drumul la toţi acasă şi ne-or mai chemat iară abia în '44. Dar io am întârziat şi era bai dacă întârziai. Eram în gară la Târnova, în drum spre unitate şi iacă vine un batalion şi m-am strecurat printre ei şi aşa am ajuns în unitate la Ineu. În vremea aceea se formau batalioanele de marş. Dar, zice unul cătă mine: „Nu mă laşi pe mine în locul tău, că vreau să fiu cu prietenul meu”. Haida mă omule, vină în locul meu. Batalionul acela o plecat cătă front, dar următorul, în care am rămas eu, nu o mai plecat. Vine un maior şi spune tăt râzând. „Măi, voi mergeţi şi vă prezentaţi la compănii”.

 

Întâlnirea cu ministrul de război

Pă front am plecat la 20 aprilie 1944. Am mărs cu trenul de la Ineu până lângă Iaşi. Acolo am intrat direct pă linia întâi, începând cu 6 mai. Ţin minte din vremea aceea că era linişte, frontul nu să mişca şi nu erau atacuri numa că o venit la noi ministrul de război, ge­neralul Pantazi. Ne-o zis comandantul: „Băgaţi de seamă, am fost in­formaţi, că o să vină cineva im­por­tant la noi”. O fi regele Mihai, o fi vreun general, ne întrebarăm. Noi eram aici, dincoace de deal, ruşii dincolo, în cătunul Ulmi, faţă în faţă cu Belceştiul. Trebuie să spun că plutonul nostru era în re­zerva regimentului. Ne-o spus locotenentul că dacă vedem maşini să ne luăm căştile pe cap. Că boala le ţinea pă cap, că frontul era dincolo de deal, pă Cimercea, cum ar veni aici (Cimercea este o vale din hotarul Nadăşului n.n.). Noi eram pă Bahlui. Era o şcoală agricolă acolo, dar or dus nemţii tot din ea, bagă-să boala-n ei. Acolo s-o făcut şi şcoală şi practică. Şi iacă vin trei maşini. Aoleu, îmi trecu prin minte, o să vadă mitralierele şi dracu s-o agăţat de ele, că de trei luni eram acolo şi n-am luptat, aşa că nu prea erau întreţinute. Era un drum care trecea cătă Belceşti şi iacătă-i că ies spre noi. Nu mai avu­răm timp dă pregătiri. Se apropie şi scoboară din maşini, tăţi cu vipuşti roşii, oameni mari. Şi eram iacă acolo, în calea lor, împreună cu altul din Ineu, Coşa, fost servitor la Monţia (compozitorul n.n.), ştia vorbi cu domnii, dar el se în­toar­se cu curu cătă ei. Era ascuns în şanţ. Aşa că veniră direct la mine, se apropiară, luai poziţie de drepţi: „Să trăiţi domnilor generali, sunt soldat Gheorghe Butaci, plutunul 6, din compania 11, regimentul 85 infanterie. Să trăiţi”. Generalul avea riduri pă obraz. Eu nu am ştiut în momentul ăla cine îi abia după aceea am aflat că-i ditamai ministrul de război Constantin Pantazi. El zice cătă mine: „Din ce judeţ eşti băiatule? „Să trăiţi domnule general, din judeţul Arad.”, „Mă ăsta-i clisar. Mai ai fraţi”, „Mai”, zic, iacă aclo îi, la 5 Vânători, că am fost la el şi el la mine. Da un general să bagă în vorbă: „Vai doamne, vai doamne unde se întâlnesc fraţii”. „Da ai copii, însurat eşti?”, mai zice primul general. „Însurat, am un copil”. „De ce numai unul”. Da celălalt: „Ţineţi numa oamenii aici, pă şanţurile astea, că o să facă prunci”. Aşa, ca până la pod distanţă (podul de pe Valea Nadă­şului, de lângă casa lui n.n.) era locotenentul, care, când o văzut maşinile, o luat chipiul în brânci şi fuga. Atunci generalul zice. „Da cine-i acela ce fuge aşa”. „Domnu locotenent Ludoşan”. „Da sigur îi el?”, „Da nu-s io tătă ziua cu el, cum dracu să nu-l cunosc”. Veni acela şi raportă: „Sunt comandantul compăniei a noua, am patru plu­toane, două pă linia întâi?”, „Pot să merg pă linia întâi?”. Da, zice locotenentul, că am făcut şanţuri dă comunicaţii şi chiar acuma soldaţii sunt la masă, că le-am făcut mâncare caldă pentru prânz. „Mă, ai făcut sau or făcut”. „Or făcut”. „Apăi, aşa zi. Merem să vedem linia întăi”. Linia întâi era pe deal şi de acolo se vedea la ruşi. Unu numa ce cipărea (fotografia n.n.) pă noi, care îmi zice când mă pregăteam să trec şanţul: Lasă-l, că doar nu crezi că mere, îi fricos ca dracu. Şi să nu crezi că să duse? Numa făcură un mic ocol cu maşinile şi plecară.

 

Prizonier la ruşi

Am stat aclo pă front până la 21 august. Cu vreo trei-patru săptămâni înainte de întâmplarea asta nu s-o mai tras dă loc pă front. Noi, românii şedeam în şanţurile noastre, ruşii într-ale lor. Ruşii strigau la megafon: „Pă 20 august vă pregătiţi căruţele, să nu mai păţiţi ce aţi păţit la Stalingrad că vă atacăm şi apoi începea muzica”.

Ei, şi în ziua de 21 august s-o terminat cu liniştea. Io eram agent la pluton, tocmai tăiasem nişte pită, luai nişte cuburi de zahăr, le pun în ceai când deodată sună telefonul. Pusăi pita pă ţăr­mure, luai telefonul şi primesc un ordin pă fir: „În cea mai mare vi­teză să vă retrageţi dă pă poziţie, anunţă oamenii. Şi ia telefonul”. „Dapă că nu ştiu să-l dăsfac”. „Taie-i firul”. Aşa am făcut şi ne-am retras la şcoala agricolă. Şi atunci iacă căpitanul. El o căpătat ordin la 7 dimineaţa să ne retragem, şi era deja unu. Şi ne arată cum se aşează ai noştri pă poziţii. Numa că erau ruşii, care le ocupau. Io cum făcui, cum nu făcui îi dădu-i telefonul şi mersei într-un părâu unde văd ruşii înşiraţi, care veneau spre mine, nu cu grabă. Nu mai scăpai. Vine unul la mine cu un pistol, io zvârlii puşca şi baioneta şi am ridicat mâinile în sus. Rusu era gata să mă împuşte, dar o intervenit altul şi o zis să mă lase în pace. Între timp or mai prins pă unul. Şi ne-or dus în poziţiile lor, unde iacă şi muierile. Şi o muieroaică dintr-aia chemă pă unul, care mă luă dă mână, mă băgă într-un şanţ, că am zis că-s gata, dar luă boconcii dă la mine, că erau noi şi îmi dete alţii rupţi, pă care nici nu i-am încălţat, aşa că am rămas dăsculţ. Apoi m-o dus într-o tranşee unde era un perivoci (translator n.n.), care ne-o scris într-un registru şi ne-o interogat, după care ne duseră la Belceşti, în biserică şi a treia zi mai departe la Bădeni de unde am plecat în lagăr, la Făleşti, unde am stat trei zile. Ruşii ne mai dădeau din milă puţină mâncare. Într-o sâmbătă făcură din noi o coloană şi ne duseră până în Bălţi. Eram deja câteva mii. Şi mâine zi, era duminică, am văzut cum omorâră pă unul dintr-ai noştri cu parul. În duminica aceea ne deteră puţină ciorbă. Seara or format plutoane din noi şi ne duseră de acolo într-o coloană. Unul dintre noi întrebă nişte femei unde duce drumul. La gară, că mai sunt acolo, aflarăm astfel. Ajunşi în staţie ne aşezară pă jos, iar printre noi santinele.

Şi se făcu seară, era în 5 septembrie, când ne suiră în vagoane de marfă şi dă cu noapte plecarăm cătă Rusia, iar în 15 septembrie am ajuns aproape de Moscova. Mai erau vreo 40-50 de kilometri până acolo. Acolo am stat 6 săptămâni şi ne-or deparazitat că aveam păduchi din belşug, de două soiuri, mici şi mari. Acolo ne-or ţinut până în 14 octombrie, când ne adunară şi or strigat 400 de oameni, cât să formeze un lagăr, pă care, după trei zile, era către seară, ne-or îmbarcat şi am plecat către Harkov. Vagoanele lor erau înalte şi ca să văd ce-i afară m-am ţinut pe spatele a doi inşi, mă ridic şi întreb o babuşcă ce oraş e ăstă. Harkov, îmi spune. Mă, da io am fost aici cu războiul, spune unul. Acolo ne deteră jos, după care ne-or dus la un vagon să ne facă baie, apoi la crucea roşie să ne dea de mâncare. Ciorbă dă curechi. Bună o fost, că nu am mai mâncat dă mult. Apoi ne-or dus în lagărul de la Europin unde am stat timp de cinci zile. Ne-am dat jos din vagoane, dar eram slăbiţi rău. Că n-or putut să adape atâta om. Apoi, ne-or dat şi conservă americană, cu pită. Numa n-o fost apă.

 

Lucrător la Stalingrad

La Europin am trecut pe lângă o şcoală şi ţin minte că o învă­ţă­toare striga după noi că suntem români mămăligari. „Mămăligă cu lapte, România-i departe”. În la­gă­rul acela o fost rău tare. Ne dădea la 10 inşi câte o pită şi, la amiază ciorbă de părădăici, cu castraveţi acri. Norocul că nu am stat prea mult că la sfârşitul octombrie ne scot de acolo şi ne urcă iară în va­goane, câte 60 de inşi într-unul şi iară ne duc, fără să ştim unde. Dar iară mă uit pă ferestruica vagonului şi întreb când ne oprim, dă data asta văd o devocica: „Kakoi go­ro­da”. Stalingrad, îmi spune. „Tolvai Doamne, că am ajuns la Stalin­grad, îi anunţ pă tovarăşii din va­gon. Când întorsăi capul văzui va­poa­rele pă Volga. Acolo ne-or dat jos şi făcură un detaşament din noi, apoi ne duseră într-un lagăr din­jos de marea uzină electrică. În lagărul de la Stalingrad am stat doi ani fără 8 zile. În ziua de 6 noiembrie 1946 visai acasă cu Floare, nevastă-mea şi cu pruncul că veniră de la colibă în pârâu iară eu coboram din partea cealaltă spre ei, dar pă când să ne întâlnim sună goarna şi m-am supărat rău, dă l-am înjurat pă gornist. Şi ce să vezi, când am venit acasă exact aşa s-o întâmplat. După două zile în 8 noiembrie plecarăm cătă casă.

În cei doi ani cât am stat acolo şi căcat am cărat. Ce ne-o spus să facem aceea am făcut. Acolo am în­văţat şi strungărie. Până s-o terminat războiul am făcut proiectile de brand. Era o fabrică mare unde se făceau şi tancuri. Am lucrat, nu pot să spun că era o muncă prea grea şi nici nu pot să spun că ruşii erau oameni răi, dar nici ei nu aveau ce mânca. Ne-am putut cumpăra din când în când pită, care se dădea la o prăvălie, pe liber, de unde luau şi ruşii care aveau bani. Şi la prizonieri dădeau ceva copeici pă lucru. Alţii or luat du­han, dară eu am luat pită albă. Odată, în noaptea de Crăciun am înfundat coşul la un cazan încât s-o făcut fum şi atunci ne-o dat liber, pentru că nu se putea lucra, dar cred că şi ruşii s-or bucurat, dă asta nu or cercetat cauza.

Ruşii veneau cu trenul la lucru, dar erau numai muieri pă tren, chiar şi mecanicii de locomotivă. Dar nu or făcut diferenţă între noi, că erai român, că erai ungur, ori neamţ. Într-o zi, un politruc, advo­cat din Bucureşti, care s-o retras cu ruşii din Basarabia, vine la noi în cameră şi ne spune că are sarcina să facă contract cu acela care vrea să rămână la lucru la Stalingrad. Eu stăteam pă patul dă deasupra. Şi mă întreabă. „Na, ce faci?”. „Ascultă, am zis, io când am plecat de acasă am plâns, când am ajuns aici am plâns şi mai tare, numa că o trebuit să plec că aşa o vrut Antonescu, acuma să facă Stalin ce-o vrea. Da io nu închei contract. Că io şi după «bundă» plâng”. Era un câine al vecinului. Dacă aş putea fugi dă aici, pă jos m-aş duce până la Nadăş. Cum pă jos, se miră advocatul. „Da trupele cum or venit, nu pă jos?” Briga­diru nostru era un major de 60 de ani ne-o dus la încărcat de buşteni şi acolo am dat duhan pă brânză.. În lagăr am învăţat ruseşte, nu aşa bine dar vorbeam cu ei în limba lor. Nu vreau să spun dă ruşi că erau oameni blăstămaţi. Am făcut şi lecţii politice. Ziceau că marea re­voluţie din octombrie o avut loc în noiembrie. Ce dracu îi aci, am fost încurcat, că nu ştiam cum vine asta.

 

Întoarcerea în sat

Cam asta o fost cu lagărul Cum v-am mai spus am plecat din lagăr în 8 noiembrie iar acasă am fost primit în ziua de 22 noiembrie. În 18 am ajuns în Iaşi cu trenul dă noaptea. Ţin minte că în triaj erau nişte bălţi, m-am dat jos din tren şi am băut apă dintr-o baltă. Era o muiere acolo în gară, care culegea cărbuni de pă jos şi m-o întrebat dacă cărbunii aceia ard în sobă. Ard, zic eu. Şi am să­ru­tat-o pă obraz pentru că am auzit vorbind româneşte. Acasă ştiau dă mine că trăiesc, pentru că am trimis carte poştală, da nu or ştiut că vin acasă. M-am dat jos din tren la Conop, (sat pe Valea Mu­reşului n.n.) şi le-am dat ceferiştilor din staţie ţigări cu dudă şi tare s-or minunat ei de ce fu­mează ruşii. Mă da uite ce du­hă­nesc, or zis. Astea-s pentru domni, că şi acolo există domni. Şi acolo sunt doi cu sapa şi trei cu mapa. Da ruşii nu-s tolomaci, cum cre­deţi voi. Nu ne-or alungat ei cu katiuşa şi am fugit dă nu ne-am văzut?! Ei şi iacă, după ce am ajuns acasă am luat lucrul dă unde l-am lăsat. Cu pământul, cu animalele, cu familia şi cu oamenii dă aici din Nadăş. Dar zic că Nadăşul nu l-aş fi dat orice mi-ar fi promis ruşii!”

Sigur că, dacă timpul şi spaţiul tipografic ne-ar fi permis am fi putut insista asupra poveştii, pentru că „filmul” salvat în memoria pro­tagonistului este foarte proaspăt, nedeteriorat de curgerea vremii, dar ne-am oprit convinşi că cititorul poate reface, din secvenţele date, atmosfera şi realităţile vieţii cotidiene trăite pe front şi în prizonierat de soldatul simplu, de la sat, obişnuit cu greutăţile, şi care nu putea fi prea afectat de lipsurile îndurate. De aceea el nici nu se plânge, acordând circumstanţe atenuante inamicului care nici el, nu o duce prea bine de aceia şi spune că „ruşii nu sunt oameni răi”. El a reţinut, şi ne-a povstit pe îndelete, secvenţe care ieşeau din experienţa personală, din firescul lucrurilor, chiar dacă unii ar putea spune că nu cadrează cu ceea ce ne spune cartea de istorie. Dar chiar prin aceasta credem că sunt valoroase relatările lui Gheorghe Butaci, prin ineditul întâmplărilor, prin observaţiile de bun simţ al omului simplu, neafectat de propaganda oficială.

Se cuvine totuşi să aruncăm o privire şi asupra situaţiei general-strategice din vara anului 1944 de pe frontul din Moldova, pentru a înţelege contextul în care a luptat soldatul din Nadăş. Bătălia Mol­do­vei a ţinut din 18 martie până în 23 august 1944 şi a fost o amplă şi dramatică operaţie strategică de apărare, la care au participat armatele 3 şi 4 româneşti şi armatele 6 şi 8 germane plus alte unităţi independente, între care aviaţia, ma­rina artileria. Regimentul 85 Infanterie a făcut parte din Divizia 1 Infanterie Română care a fost dislocată, la început ca rezervă a armatei, la vest de Iaşi, în apropiere de Târgu Frumos. În faţa diviziei 1 se afla armata 52 sovietică.

 

Bătălia Moldovei

Aşa cum se ştie în ziua de 20 august 1944 a început operaţiunea ofensivă sovietică Iaşi-Chişineu. Norocul diviziei 1 şi a soldatului Gheorghe Butaci a fost că atacul principal s-a dat în flancul diviziei, la marile unităţi vecine: stânga Di­vi­ziei 4 Infanterie şi dreapta Divi­ziei 5 infanterie, toate aparţinând cor­pului 5 armată. În noaptea de 23 august armata română a fost dezangajată din înfruntarea cu inamicul sovietic prin proclamaţia regală, numai că aceasta s-a produs în mod unilateral, aşa că „prietenul” sovietic a continuat să ia prizonieri încă câteva zile. Armistiţiul s-a încheiat oficial abia la 12 septembrie. Pierderile suferite de armata română în acest context au fost imense. Numai între 19 şi 24 august armatele 3 şi 4 au pierdut 187.177 militari din care 8.305 morţi, 24.989 răniţi şi... 153. 883 dispăruţi! Numărul extraordinar de mare de dispăruţi este de fapt dat de prizonierii de război duşi în Uniunea Sovietică, în lagăre de muncă forţată, care s-au putut întoarce acasă abia începând cu sfârşitul anului 1946. Mulţi însă nu s-au mai întors niciodată la familiile lor.

 

---