Voluntar în armata română

În biroul afectat Asociaţiei Ve­te­ra­ni­lor de război din Arad lucrează câţiva ofiţeri în retragere, ei înşişi veterani, care ajută alţi veterani pre­cum şi pe urmaşii acestora, aplicând legea care conferă anumite drepturi celor care au participat într-un fel sau altul la efortul de război. Acolo i-am întâlnit de mai multe ori pe generalul Ilie Rotariu, pe colonelul Dumitru Zaharia şi sublocotenentul Constantin Popovici, într-o ambianţă plăcută, în care amintirile privind războiul, toate cele întâmplate în cursul anilor, revin mereu în discuţie. Nu sunt căutate neapărat în bagajul me­moriei faptele spectaculoase, întâmplările deosebite, ieşite din normalul vieţii ci, mai ales, si­tua­ţiile care aduc din trecutul mai în­de­părtat sau mai apropiat o notă de optimism şi bucurie. Mintea omului caută să înlăture din me­mo­rie lucrurile neplăcute sau le lasă să zacă undeva în straturile inferioare ca pe un balast nefolositor. Nici noi nu am încercat să for­ţăm scoaterea la suprafaţă a nenorocirilor, a situaţiilor neplăcute, a insucceselor, mizând mai ales pe sinceritate, ştiind că în orice amă­nunt poţi găsi până la urmă un fapt de viaţă relevant pentru un cadru istoric mai larg.

Ştim de exemplu că lupta eroică, atacurile spectaculoase la baionetă, rezistenţa pe poziţie până la sacrificiul suprem sunt extrem de rare, doar în romane se poate vorbi de faptul că „dulce ca mierea e glon­ţul patriei”. După trei zile de foame şi sete, sub bombardamentul inamicului, când mor lângă tine camarazii ideile patriotice, naţionaliste, cultivate cu grijă de cei din spatele fron­tului, se topesc precum gheaţa în arşiţa verii. Iar atunci când atitudinea superiorilor descurajează iniţia­tiva, promovează impostura şi im­pun măsuri aberante, atunci moralul trupei se prăbuşeşte cu totul. Există însă în toate situaţiile şi loc pentru sentimente umane, de com­pasiune, chiar şi pentru duşman, care spun multe despre calitatea omului aflat acolo în situaţii limită. Pe toate acestea le-am căutat şi le-am consemnat şi în relatările ce urmează.

 

Copilăria la Felcheriu, în Bihor

Sunt născut în anul 1923, în 28 noiembrie, pe frumoasele me­lea­guri bihorene, într-un sat pră­pă­dit, cu case acoperite cu paie, aşezat într-o vale frumoasă. Satul se nu­meşte Felcheriu iar eu eram fiul lui Nicoară, Mitru Moaşii mă cu­noaşte pe mine lumea de acolo, dar numele adevărat este Zaharia Dumitru. Copilăria a fost frumoasă de numa, numa, aşa cum a fost a tuturor copiilor de la ţară. Satul nostru era înconjurat numai de păduri şi pot spune ca poetul: „Când eram băiet păduri cutreieram”. Dar, când după război m-am întors în sat, am văzut dealul dezgolit, pentru că ungurii au tăiat frumoasele păduri de mi s-o frânt inima. Am făcut şi şcoală în sat şi mi-aduc aminte din vremea aceea că învăţătorul, nou venit, a adus cu el un aparat de radio. „L-a adus pe dracul în casă”, cum spunea mama, pentru că era ceva nemaivăzut, ne­maiauzit. Şi se adunau oamenii du­minica în curtea şcolii să asculte muzica transmisă de la Bucureşti. Învăţătorul se uita la ei cu drag. După ce am terminat şcoala primară m-am înscris la liceul de muzică din Oradea, deşi nu proveneam dintr-o familie înstărită, dar mi-a plăcut să cânt, mai ales din fluier, aveam adică auz muzical.

 

La divizia de fortificaţii

Am făcut trei ani de liceu, până când s-a cedat Ardealul, în 30 august 1940. Nu sunt naţionalist dar sunt patriot român şi trebuie să spun că din a doua zi după ce au intrat ungurii, în Oradea nu s-a mai învăţat ungureşte, nici să dai bună ziua în româneşte nu se mai putea, aşa că nu m-am mai dus la şcoală. Erau speriaţi bieţii oameni şi fugeau dintr-un sat în altul cu bagaje pentru că nu se ştia bine pe unde va fi graniţa. Îi scotea afară din case pe oameni cu duba şi îi trimitea în satele care nu erau ce­date. Aşa mi-a venit şi mie gândul să fug în România, cum au făcut alţii. Eu am rămas un timp pentru că mama era singură, eram fără tată, care o murit când aveam şase ani şi a trebuit să câştig pentru fa­milie, mai ales că mai aveam patru fraţi. Pentru început am mers la Marghita, unde am lucrat la o bru­tărie, dar acolo am auzit că exista posibilitatea de a mă înscrie voluntar în armata română şi, prin ur­mare, în noiembrie 1940 am fugit în România, fără să ştie părinţii am trecut graniţa, împreună cu alţi trei tineri, ca şi mine, şi cu un tren de marfă am ajuns până la Turnu Mă­gu­rele. De la mine din sat au fost cel puţin cinci voluntari în armata română. Din satul vecin au fost vreo zece. Cu unii m-am întâlnit pe front la Odes  a. Pe unul dintre ei l-am chiar vizitat la spital pentru că fusese rănit. Dar, trebuie să spun că acolo la Marghita era o uni­tate de fortificaţii, care a construit cazemate şi tranşee pe frontiera de nord-vest a României. La cedarea Ardealului de Nord unitatea s-a retras la Nămoloasa, în Moldova, unde, de asemenea, se construiau cazemate pe vestita linie Nămo­loasa-Galaţi, aşa că eu m-am înscris voluntar în 12 februarie 1941 la unitatea respectivă. Când a început războiul am fost mobilizaţi ca trupe din eşalonul doi.

 

În garnizoana Odesa

Şi am avut noroc, pentru că, după ce a căzut Odesa pe mine m-au ales, cu încă 47 de soldaţi, pentru a intra în Odesa cu drapelul, la parada victoriei. Am ajuns în oraş a treia zi după ce comandamentul militar românesc a fost aruncat în aer de partizani sovietici. Acolo, la Odesa, am stat peste un an. Am auzit şi despre represalii, noi fiind cazaţi cu drapelul unităţii într-o fostă policlinică, care avea geamuri, vedeam noaptea coloanele cu civili conduse de militari iar plu­tonierul major ne-a spus că erau duşi pentru a fi împuşcaţi, fiind colaboratori ai partizanilor. Plutonierul era mai liber, fiind cazat în oraş, ca şi comandantul care avea două facultăţi, una de popi şi una de muzică aşa că cei doi ştiau ce se întâmplă. Am stat în Odesa mai mult de un an. Dar noi românii am fost iubiţi acolo şi ştiu asta pentru că ieşeam des în oraş. În schimb nu era seară să nu moară o santinelă germană. Am văzut însă cum cinci soldaţi ro­mâni au fost bătuţi, la fund, la pielea goală, în faţa unităţii, pentru că s-au încăierat cu soldaţii germani, la o petrecere. Era un frig cumplit acolo iarna şi ţin minte că noi aveam cusute buzunarele man­tăilor şi nu aveam voie să tragem peste urechi clapele căciulilor.

 

Ofiţer în România

După un an, în martie '43, am venit în concediu în ţară şi în timpul acesta am fost repartizat în Re­gi­mentul 9 Roşiori din Bucureşti. În noua unitate ni s-a spus că pu­tem merge la şcoala militară, aşa că am făcut rost de acte şi m-am în­scris la şcoala care avea o durată de doi ani. Prin urmare am plecat la Sibiu şi am terminat şcoala la 10 mai 1945, chiar după terminarea războiului. Atunci de Ziua Regelui am devenit sergent-major la Re­gi­men­tul 1 Roşiori, fiind numit co­man­dant de pluton şi am primit ordin să pregătim eşalonul care trebuia să schimbe cadrele şi soldaţii aflaţi în Cehoslovacia. Am plecat şi eu acolo, lângă Praga, unde am aflat multe lucruri, inclusiv faptul că şi după 9 mai au mai fost îm­puş­caţi români. De bucurie că s-a pus pace. După terminarea răz­boiului eu am rămas cadru activ al armatei şi timp de 4 ani am avut funcţia de comandant de pluton, până în 1949, când am fost trimis la şcoala de ofiţeri, unde am intrat direct în anul doi. În acel an în 30 decembrie am fost avansat ofiţer, apoi am avut funcţia de comandant de pluton cercetare călări, locţiitor de comandant de regiment, am lucrat şi la divizie la Oradea. M-am retras din armată în 1975. În 1986 am ieşit definitiv la pensie. Am totuşi regretul că noi am mers la război pentru a recupera Moldova şi iată nici astăzi Moldova nu-i a noastră.

 

În ajutorul civililor unguri

Constantin Popovici, colegul de birou, s-a născut în Aiud, în anul 1925, şi „am terminat liceul în anul 1944, după care Anto­nescu care avea mare nevoie de soldaţi m-a luat în armată şi am fost dus la o unitate din Craiova. Am fost la Turnu Severin după 23 august şi făceam pază, mai arestam nemţi care se rătăceau sau nu voiau să plece din ţară. Făceam şi curse pe Dunăre, până la Budapesta, cu tot felul de transporturi, am stat şi în oraş şi ţin minte că în spatele gării din capitala ungară era un parc unde unitatea noastră avea o bu­că­tărie de campanie şi acolo am servit mulţi civili unguri, care erau morţi de foame pentru că oraşul era distrus rău şi nu se găsea de mâncare. Stăteam câte o săptămână două apoi iară ne întorceam. Ajutam pe toţi civilii care ne cereau ajutor”.

 

Bătălia Odesei, cea mai mare operaţiune militară românească

Bătălia pentru Odesa a reprezentat momentul culminant al campaniei militare româneşti antisovietice din anul 1941 şi a fost puternic mediatizată în ţară şi peste hotare. În memoriile sale contele Galeazzo Ciano îşi exprimă invidia pentru victoria românească de la Odesa şi avea în vedere faptul că armata italiană nu a înregistrat decât înfrângeri. Odesa consti­tuie fără îndoială un test foarte dur trecut de oştirea română atât din punct de vedere militar cât şi din punct de vedere psihologic. Este singura operaţiune concepută şi condusă independent de români în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. De asemenea Odesa se prezintă ca una din cele mai mari operaţii de asediu din secolul XX. Cu acel prilej au fost puse în evidenţă însă şi erorile tactice, lipsa de disciplină şi organizare a armatei, insuficienţa dotării cu arme mo­derne şi muniţii. Toate acestea au condus la mari pierderi astfel că în 16 octombrie 1941, data cuceririi oraşului, au fost înregistraţi 3435, ofiţeri, 1385 subofiţeri şi 85 200 trupă, morţi, răniţi şi dispăruţi. Tot în contul armatei române au fost puse acţiunile represive declan­şate de armată după aruncarea în aer a Comandamentului armatei române din Odesasa de către partizani sovietici, act în care şi-au găsit sfârşitul sute de ofiţeri şi soldaţi, inclusiv câţiva generali. Vina a fost aruncată pe evrei şi mulţi au fost ucişi şi trimişi în lagăre de concentrare. Dar dincolo de aceste fapte reprobabile trebuie să spunem, aşa cum au recunoscut şi istorici independenţi, că ostaşii s-au bucurat de oarecare consideraţie vizavi de cei germani, aşa cum ne arată şi domnul Dimitrie Zaharia.

 

---