Feriţi de poluare şi morţi de foame

În timp ce se anunţă fonduri europene pentru reabilitarea zonei miniere Băiţa, aici, oamenii mor de foame. Singura lor ocupaţie, mineritul, nu mai este de ani buni o sursă de venit… Exploatările miniere din Bihor şi-au închis porţile una după cealaltă, lăsând în urmă doar clădiri în ruină şi... mii de şomeri. Minele de argilă de la Şuncuiuş şi de uraniu de la Băiţa, ultimele care mai funcţionează, sunt pe punctul de a fi închise. Speranţa că activitatea minieră ar putea fi revigorată se spulberă cu fiecare nouă acţiune a puterii politice locale şi centrale... Cu toate acestea, se pot găsi fonduri care să îi ferească pe oameni de poluare, dar nu şi de… foamete!

 

Trecut şi prezent

Bogăţiile subsolului (petrolul, cărbunii, gazele naturale, minereurile feroase şi neferoase) au reprezentat mereu factorii economici vitali pentru dezvoltarea durabilă a unei ţări.
Şi în România, mineritul s-a dezvoltat în perioada în care economia era dirijată de un sistem centralizat, pentru ca nevoile industriei să fie acoperite. După 1989, când s-a trecut la economia de piaţă, specialiştii au „descoperit” că sistemul minier era supradimensionat, multe dintre exploatări total ineficiente economic, tehnologiile de extracţie învechite, iar problemele de mediu nu erau băgate în seamă. Deşi peste 175.000 de muncitori îşi câştigau existenţa în acest sistem, noua economie de piaţă a determinat sindicatele să accepte restructurările propuse de guvernele care s-au perindat pe la conducerea ţării. Principalul obiectiv, spunea acestea, urmărea eficienţa, cu toate acestea a produs... doar dezastru.

Ca ţară membră a Uniunii Europene, ne aflăm într-o fază în care speranţele că activitatea minieră ar putea fi revigorată se spulberă cu fiecare acţiune a puterii politice. Ba mai mult, realizăm, pe zi ce trece, că vechea activitate a predecesorilor noştri, mineritul, se află în prag de faliment. La nivel de ţară, mai funcţionează doar 88 de unităţi care care extrag cărbuni energetici, minereuri metalifere, minereuri uranifere, sare sau ape minerale. Nici judeţul Bihor nu stă mai bine la acest capitol; zăcămintele naturale nu mai sunt de mult o preocupare pentru autorităţi, deşi ele există. Interesul se rezumă doar la scandaluri şi afaceri dubioase.

 

Mina de bauxită, istorie

Multe dintre exploatările miniere din Bihor au întors pagina istoriei odată cu aşa-zisul „faliment”. După ce ruşii au pus lacătul pe „Alumina” şi au plecat din Oradea în 2007, s-a închis şi mina de bauxită de la Dobreşti, care avea 700 de angajaţi. „Zăcământul de bauxită de la Dobreşti mai poate funcţiona cel puţin 10 ani, la o producţie care să asigure funcţionarea a cel puţin 25% din fabrica de alumină. Fabrica de la Oradea s-a înfiinţat datorită zăcământului şi este făcută pentru prelucrarea acestui tip de bauxită”, declara, la vremea respectivă, preşedintele Asociaţiei „Mineral West” Dobreşti, proprietarul minei bihorene de bauxită. Vina principală pare să fi fost a autorităţilor, deoarece nu au susţinut în niciun fel investitorii şi au lăsat mina de izbelişte. Ulterior, o problemă serioasă a fost... dispariţia şinelor de cale ferată pe care se transportau zăcămintele extrase!

Ulterior s-a închis şi mina de la Voievozi, din care se exploata cărbune, iar cea de la Budureasa s-a transformat în... sămânţă de scandal. Mai precis, după ce primarul comunei şi-a dat acordul ca omul de afaceri Ovidiu Vântu să reînceapă exploatarea brucitului.

 

Ameninţare cu... lacătul

Exploatarea minieră a argilei din Şuncuiuş mai are vreo 20 de angajaţi, în comparaţie cu cei aproape 200 pe care îi număra înainte de privatizare. A fost cumpărată în 2004 de către doi oameni de afaceri timişoreni pe bani de nimic, iar acum funcţionează la limita falimentului.

Nici uraniul din Bihor nu reprezintă un interes prea mare pentru autorităţile din România, chiar dacă el este o sursă importantă de producere a energiei. Mina din Băiţa este şi ea ameninţată cu lacătul. Iar angajaţii sunt într-o situaţie cât se poate de... delicată. Deşi le-a fost aprobată organigrama pentru 55 de angajaţi, finanţarea era asigurată doar până la 1 iulie 2009, astfel că au mai rămas 8! Să nu uităm că, în urmă cu doi ani, erau 225...

Preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, Radu Ţîrle, afirmă răspicat că a făcut şi va face toate demersurile posibile pentru a scoate mina Băiţa din dezastru. Dar oare, va fi ascultat? „Când s-a schimbat conducerea, am preluat discuţiile cu domnul ministru de atunci, Varujan Vosganian, şi cu fostul secretar de stat responsabil de minerit. Am găsit înţelegere la toţi oficialii, astfel unitatea nu a fost închisă şi producţia a mers mai departe”, spune Ţîrle. Într-adevăr, mina de uraniu de la Băiţa are o importanţă atât socială şi de mediu, cât şi economică. „În anii trecuţi, concentrarea s-a făcut pe ecologizarea galeriilor (închiderea gurilor galeriilor), dar s-a descoperit că la baza haldelor radioactive există cantităţi importante de minereu de uraniu ce datează de pe vremea ruşilor. Ruşii au exploatat pe vremuri doar zăcămintele îmbogăţite cu uraniu şi au rămas cantităţi importante de uraniu în steril, care au fost depozitate”, mai spun autorităţile judeţene.

 

Disponibilizările costă

Dacă urmărim disponibilizările din 2005, cel mai „rodnic” an, cifrele arată că din minerit au plecat atunci 8.713 oameni. Închiderea minelor a costat statul miliarde de lei vechi. În 2005, ajutorul de stat alocat sectorului minier a totalizat 9.911 miliarde de lei şi se preconizau, până în 2010, cheltuieli de alte 1.294 de miliarde de lei pentru a compensa disponibilizaţii din extracţia de huilă şi uraniu. Ajutorul de stat pentru huilă în 2005 a fost de peste 2.900 de miliarde de lei, iar pentru uraniu, în 2004, se acordau ajutoare de stat de peste 291 de miliarde de lei. Dacă totalizăm însă fondurile alocate până în prezent de la stat în vederea compensării, ele se ridică la peste 11.000 de miliarde...

 

Alţii merg spre… turism

Mineritul a fost înlocuit, treptat, cu turismul. Comuna Şuncuiuş este cel mai bun exemplu: s-a dezvoltat când exploatarea minieră a... adus acolo sute de angajaţi din diferite colţuri ale ţării. Au fost ridicate blocuri, s-a construit o centrală termică şi a început să ia avânt comerţul în restaurante şi magazine. O dată cu disponibilizările, a dispărut şi punctul termic, dar a apărut o dorinţă a autorităţilor locale de a promova turismul, deoarece zona este una care merită. În zilele de vară, malurile Crişului sunt umplute până la refuz de turişti, iar pensiunile la fel. Fondurile structurale au ajutat dezvoltarea unei infrastructuri în privinţa apei şi a canalizării, iar primarul Doru Gabor este foarte optimist şi spune că atunci când proiectele vor fi finalizate comuna va avea cu totul un alt aspect.

 

Feriţi-vă de poluare!

Facultatea de Ştiinţa Mediului din cadrul Universităţii Babes-Bolyai a demarat un proiect intitulat „Implementarea tehnicilor de remediere a radonului în locuinţe din zona minei uranifere Băiţa”, proiect cofinanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională, în valoare totală de 5.066.206 lei. Obiectivul acestui proiect este aplicarea unor soluţii eficiente de remediere împotriva expunerii populaţiei la radon, prin cercetare inovatoare cu cooperare internaţionalǎ. Proiectul îşi propune să realizeze un studiu pilot asupra contaminării cu radon şi produşi de filiaţie de viaţă scurtă ai acestuia în locuinţele situate în vecinătatea minei uranifere „Avram Iancu” de la Băiţa şi să ofere strategii eficiente de remediere dezvoltate pe baza unui prototip funcţional de soluţii constructive necesare protecţiei populaţiei la expunerea la radonul rezidenţial. Zona aleasă în cadrul acestui studiu este zona minieră Ştei-Băiţa, regiune propusă spre includere în lista „hot spots”-urilor de la Ministerul Mediului din punct de vedere al expunerii la radon.

 

„Vom rămâne în greva foamei până vom muri!”

Aşa au strigat disperaţi minerii de la Băiţa din motive pur… financiare. Aceştia nu îşi iau salariul cu lunile, deşi muncesc până nu văd bine cu ochii. „Lucrăm multe ore, este o muncă foarte grea, ne îmbolnăvim aici, dar bani de pâine la copii nu avem”, se plânge unul dintre ei. Repetatele proteste ale minerilor nu au avut prea mare impact asupra autorităţilor şi a patronatului. S-au ales cu promisiuni… În februarie, peste 80 de mineri şi-au strigat durerea din… subteran. S-au baricadat acolo şi au spus că nu vor ieşi până nu-şi văd leafa… Au ieşit însă, dar n-au văzut niciun bănuţ. În mai au protesta, din nou, dar tot degeaba. Mina de uraniu din Băiţa număra 30.000 de angajaţi. Asta se întâmpla înainte de 1989, atunci când aveau şi salariile cele mai mari în comparaţie cu alţi mineri din ţară. Exploatarea a fost cumpărată de firma suedeză Mineral Mining SRL, aflată şi ea în pragul falimentului. Au mai rămas puţin peste 100, iar reprezentanţii minei le datorează sute de mii de euro angajaţilor.

 

---