Veteranul care a biruit prin credinţă

A venit pe lume în 12 aprilie 1919, la Arad, din părinţii Ioan şi Elisabeta, născuţi în Şiclău, judeţul Arad. Tatăl lui a fost invalid din Primul Război Mondial, iar la reforma agrară de după război a fost împroprietărit cu 4 iugăre de pământ. A urmat şcoala primară românească din cartierul Pârneava-Arad unde l-a avut ca dascăl de religie pe preotul martir Ilarion Felea, care i-a influenţat profund spiritul, rămânând toată viaţa un fervent credincios al Bisericii Orto­doxe Române, căreia îi va dedica multă osteneală materială şi mo­rală. Ca majoritatea bărbaţilor din generaţia sa şi Gheorghe Meruţă va cunoaşte drama războiului şi apoi dificultăţile generate de co­mu­nismul totalitarist. De mic s-a dedicat armatei, intenţionând să ur­meze o carieră militară dar îm­pre­jurările au făcut din el un bun funcţionar public. Însă despre viaţa sa povesteşte chiar Gheorghe Meruţă în cele ce urmează:

 

Îndrăgostit de armată

„Mi-o plăcut milităria, încă de mic copil, stăteam afară, pe strada Brâncoveanu din Arad, şi ur­mă­ream defilarea Regimentului 1 Ro­şiori, care avea cazarma pe unde o fost fabrica de mobilă, şi vedeam ofiţerii trecând călare şi evident că m-am îndrăgostit de ei. Aşa că, după ce am terminat 4 clase primare, m-am înscris la Liceul Militar din Târgu Mureş. Era prin 1930, aveam 10-11 ani. Am reuşit bine la vizita medicală. Ne bagă la examenul scris şi oral, după care ni se spune: „Na fraţilor, aşteptaţi acasă rezultatele finale”. După o săptămână părinţii primesc o scrisoare în care se scrie: „Fiul dumneavoastră a fost respins”. Şi aşa am rămas să termin şcoala primară de 7 clase în oraşul meu. În 1939 m-am dus voluntar, numai să fac armata aici, la cavalerie, la 1 Ro­şiori, că aşa era atunci, dacă te du­ceai voluntar puteai alege regimentul şi arma. Am făcut instrucţia la unitate până când a început răz­boiul şi regimentul meu a plecat cu Divizia 1 Cavalerie pe front.

După perioada de instrucţie imediat mă ia la biroul mobilizare, dar eu am lucrat la adjutantură, eram într-un birou cu locotenentul Mircea Popescu, aghiotantul comandantului de regiment şi mă ocupam de hârtiile ofiţerilor. Eram un fel de om de încredere, având în grijă corespondenţa. M-au luat după scris, aveam un scris caligrafic.

 

Pe front, la biroul cifru

Pe front am plecat în vara lui 1941. Am fost transportaţi cu trenul până la Prut, am pătruns în Moldova, dar nu prea am avut lupte până la Odessa. Ne deplasam cu căruţe cu coviltir. Deşi Cava­le­ria era în linia întâi eu nu am luptat, aveam armă doar un pistol, eram cu cifrul, singur pe regiment, eu cifram eu descifram. N-am puş­cat niciun rus. Toţi ofiţerii şi subo­fiţerii mă cunoşteau. Când se fă­ceau avansări pe escadroane mă treceau şi pe mine, aşa că am ajuns la gradul de sergent. Am ajuns în felul acesta cu regimentul meu până la Cotul Donului, la sfârşitul anului 1942. Sigur că nu am înaintat continuu, am fost şi ata­caţi de ruşi, am avut şi opoziţie şi ne opream, când nu mai puteam înainta din cauza ruşilor. Eram în­car­tiruiţi prin sate. Ruşii erau oameni necăjiţi, le era frică de noi, numai peste gard se uitau, şi toţi erau bărboşi. Comanda regimentului era de obicei în şcoală. În sate era o sărăcie mai mare decât la noi. Case prăpădite, acoperite cu paie şi trestie. Rar erau cu ţiglă şi din cărămidă, mai moderne. Pe cum avansam în Rusia le deschideam bisericile şi ruşii, care erau foarte credincioşi, veneau în fiecare du­minică la biserică, se închinau şi îngenuncheau toţi, nu ca la noi.

 

Scrisoare de la Odessa

Ţineam legătura şi cu biserica din Arad şi vă pot arăta un articol din „Biserica şi şcoala”, apărut în 26 octombrie 1941, care îmi reproduce o scrisoare trimisă de la Odessa”. Am primit o copie şi noi de pe prima pagină ziarului amintit din care ne permitem să notăm cele scrise de sergentul Meruţă primăriei din Şiclău, în data de 27 septembrie 1941: „Subsemnatul sergent vol. Meruţa Gheorghe, din Reg 1 Roşiori, respectuos vă rog să binevoiţi a pune în vedere familiilor mai jos notate că fiii lor dragi şi iubiţi de când au plecat din Arad pe frontul de est au luptat zi şi noapte pentru apărarea patriei noastre, spre mândria neamului şi pentru zdrobirea bolşevismului”. Urmează notate familiile Meruţa Nicolae, Hornoi Ioan, Cărăuşan Gheorghe, Leucă Nicolae, Stana Pavel, Murgu Gheorghe, Işpănuţ, Codreanu Traian, Neamţu Teodor, Codreanu Dimitrie, (cu doi fraţi pe front), Rus Tie. Fiecărei familii i se scrie despre fiul ei că „stă în focul cel năpraznic, dar bunul Dumnezeu i-a ajutat de a scăpat viu şi sănătos până în prezent, do­rind şi familiei şi sătenilor multă să­nătate. Unul e foarte îngrijorat de familia lui de acasă că e singură fără nicio conducere. Toţi însă luptă pentru lărgirea hotarelor ţării noastre sfinte şi păzirea sfintelor biserici ca să nu cadă pradă bol­şe­vi­cilor, cum a fost în Basarabia şi Bucovina... a fost numai jaf din sfântul locaş de rugăciune... Au luptat cu gândul spre mândria patriei şi apărarea creştinismului... pentru a-şi apăra glia strămoşească şi graiul nostru sfânt şi a stârpi bolşevicii care nu aveau biserică şi Dumnezeu... Domnule primar ru­găm toţi aceşti de mai sus să binevoiţi ca această adresă să fie predată părintelui Monţia sau Codreanu spre a fi citită în sfânta biserică... şi totodată a vă ruga lui Dumnezeu zi şi noapte pentru noi cei ce stăm la datorie... Părinte cu lacrimi în ochi vă rog să faceţi rugă­ciuni pentru iertarea păcatelor părinţilor mei Ioan şi Elisabeta şi sora Floarea şi pentru toţi eroii căzuţi pe câmpul de onoare... Dragi ti­neri premilitari, mă adresez şi dv cu puţine rânduri dându-vă în­demnul de a asculta comandantul vostru şi a învăţa toate cele bune şi folositoare pentru voi, pentru ca să fiţi mândri şi voi când vă va chema ţara la datoria sfântă, că sunteţi toţi fala neamului de mâine, fii ai bravilor eroi. Cu Dumnezeu înainte. Salutări de la Marea cea Mare. După atâtea lupte cu ajutorul lui Dumnezeu vom cuceri azi mâine Odessa.”...

 

Înapoierea în ţară

„La sfârşitul lui ´42, eu fiind la comanda regimentului, îl vedeam zilnic pe comandantul Soutzu Sergiu, un colonel prezentabil, jos clopul, ţinută de militar, militar domnesc care nu dădea tot timpul cu cravaşa, ce mai, om de înaltă ţinută. El şi cu maiorul Bonţocat Nicolae, medicul regimentului, asculta tot timpul la radio şi ştia ce se întâmplă, care este situaţia generală. Într-o zi amândoi pleacă în concediu, eu am rămas în continuare şi n-o durat mult, doar o săptămână, că ne-or atacat ruşii. Şi ce se întâmplă dom´le, vin ruşii, toată lumea tremura. Dar, înainte cu o zi de a închide cercul şi a că­dea regimentul în prizonierat, ma­jorul de la infirmerie mă vede şi îmi zice: „Măi Meruţă, ia vină încoace. Tu ai gălbinare”. Şi imediat mă trimite cu o maşină la un spital şi când ajungem acolo vedem uşile şi geamurile deschise, toată lumea plecase de frica ruşilor. Şi am plecat şi noi mai departe, ajungem într-un oraş unde era zarvă mare, frică, dezordine şi ne-o adunat pe toţi militarii şi ne-o îmbarcat pe într-un tren de marfă şi ne-or dus până la Varşovia. Am mers 10 zile nemâncaţi, nespălaţi cu câte un ceai prin gări. Când ajungem la Varşovia ne duc la deparazitare, apoi ne trimit la Cernăuţi, unde din nou ne-a deparazitat iar de la Cernăuţi am venit la Arad, la partea sedentară, pentru că multe unităţi au fost retrase în ţară.

 

Funcţionar la Primărie

La Arad pe cine întâlnesc, pe domnul colonel Sutzu, care cum mă vede mă pune să povestesc ce s-a mai întâmplat la regiment după ce o plecat el. Până la urmă mi-o dat drumul acasă: „Meruţă, ai servici ai unde merge”, mă întreabă. N-am, i-am răspuns, atunci imediat o vorbit la primărie cu dr. Crâsnic Viorel, secretar general, care mă angajează la starea civilă, pentru că eram specialist în caligrafie. Dar ce se întâmplă, aveam numeai 7 clase primare. Cu şapte clase mă încadrează funcţionar public. Trece un an, doi eram disciplinat, tânăr toate fetele veneau să mă vadă. „Mă ţi-ai ales una”, mă întreabă domnul secretar. „Eu am fata mea cu care vorbesc, dar nu am locuinţă”, îi răspund. Stă pe gânduri şi zice: „Lasă că vorbesc cu soţia”. El stătea la Teatru, în patru camere, numai cu doamna. Vor­beşte cu doamna şi zece ani m-o ţinut în apartament cu dumnealui. Acolo mi s-o născut copilul. După aceea mi-or dat loc de casă, pe Ţepeş Vodă, unde stau şi acum. Socrul era ţăran la Curtici, avea două ştrafuri şi 4 cai şi m-o ajutat de am făcut căsuţa asta. La pri­mărie neavând liceu m-or sfătuit să dau în particular, la liceul comercial, unde dau peste un sublocotenent rezervist, de la regiment, Puta, profesor de matematică şi unul Leucuţa, care când m-or vă­zut, m-or îmbrăţişat şi or zis: „Lasă că avem noi grijă de tine”. Şi ce se întâmplă, dau examen, reuşesc şi mă încadrează şi astfel subşef de birou.

 

Epurat pe motiv politic

Numai că or venit comuniştii la putere, şi la cadre, la municipiu, ajunge şef un comunist evreu, care a început epurarea funcţionarilor şi mă cheamă şi pe mine. „Tov. Meruţă, am auzit că eşti bun dar trebuie să te facem membru de partid”. Când am auzit asta, eu care ştiam din Rusia cine sunt comuniştii, am răspuns că trebuie mai întâi să mă consult cu familia. După o săptămână mă cheamă din nou să vadă ce am hotărât. I-am spus să îmi dea de lucru cât doreşte dar eu în partid nu mă înscriu. Iar el îmi zice să îmi văd de lucru. Dar după trei zile mă pomenesc cu desfacerea contractului de muncă, fiind pus pe liber. Atunci să vezi necaz în familie, nevasta se pune pe plâns. Dar nu după mult timp mă întâlnesc cu fostul şef al Statisticii, unul pe nume Jurj, care a fost dat afară şi el, eram prieteni din copilărie, care îmi zice: „Lasă, nu te necăji, te duc la şcoala de meserii Vasile Roaită şi rezolvăm acolo”. Mă prezintă la director, Jurj era şef de producţie la V. Roaită, şi îi spune: „Vă prezint pe prietenul meu, dat afară de la primărie că nu era membru de partid. Dar directorul Boldan Aurel zice: „Eu nu am nevoie de politică, numai să facă treabă”. Şi m-o încadrat secretar şef la liceu, dar pentru că trebuia să fac treburi la care nu mă pricepeam, precum statele de plată, am spus că nu sunt vrednic şi atunci m-a trecut la casierie. „Dumneata încui, dumneata descui”, mi-a spus. Şi de acolo am plecat la pensie. Băiatul o terminat şi el între timp liceul industrial şi toate or fost bune”.

 

Biserica, reazem la vremuri de restrişte

Aşa s-a încheiat poveste vieţii nonagenarului Gheorghe Meruţă, care după ce am închis reportofonul m-a invitat în camera mare să-mi arate fotografiile, icoanele şi bibliile aşezate pe masă. Toate vorbeau despre religiozitatea profundă, adevărată a interlocutorului meu, care l-a însoţit toată viaţa. Biserica a fost pentru el reazemul la vremuri de restrişte, suportul împlinirii duhovniceşti, imboldul pentru acţiune civică. A ţinut neapărat să ne arate dedicaţia fă­cută de P.S Timotei, Episcopul Aradului, pentru a ne demonstra aplecarea spre credinţă: „Statornic ostenitor al bisericilor din Arad, cu binecuvântare spre împliniri duhov­niceşti bogate, ca pildă şi imbold pentru toţi membrii familiei şi generaţiile următoare, ne­poţi, strănepoţi, întru dreapta credinţă strămoşească”. Semnează Dr. Timotei. A ţinut să consemnăm neapărat că a fost cel care a propus locul de amplasare a actualei Ca­tedrale a Aradului. Este adevărat că nu a participat la acţiuni eroice pe front, deşi cifrarea şi descifrarea la timp şi corect pot avea importanţă extraordinară pe front, nici nu se laudă cu cine ştie ce realizări la vreme de pace. A fost însă om corect, disciplinat şi tot timpul pus pe muncă. Această din urmă calitate am văzut-o şi noi, la câteva zile după prima întâlnire când l-am găsit muncind în grădină, după ce cu o zi mai înainte a tuns via din curte. A împlinit deja 91 de ani! La mulţi ani Gheorghe Meruţă!

 

---