Cu Regimentul de cavalerie până la Cotul Donului şi înapoi la… Praga

Au fost numeroşi cu ceva ani în urmă, veteranii de război. Contingentele 19-20-21-22 şi aşa mai departe, după anul recrutării, au fost chemate de ţară, mobilizate la lupta cea mare pentru recuperarea provinciilor desprinse cu forţa din trupul patriei mame: Basarabia, Bucovina, Transilvania de Nord. Sute de mii, milioane dintre cei mai tineri, viguroşi şi sănătoşi cetăţeni ai României au plecat pe fronturile celei mai mari conflagraţii militare din toate timpurile. De pe Prutul care tăia o felie mare din ţară, în iunie 1941, până la Volga şi mai apoi pe drumul invers, de pe Mureş şi Târnave până în Tatra şi Praga au mărşăluit regimentele româneşti timp de cinci ani, lăsând în urmă, îngropaţi în pământ străin, pe cei mai viteji dintre soldaţii lor. Unii au dispărut pur şi simplu, alţii au fost în­gropaţi în gropi comune dar foarte puţini au avut parte de o slujbă creştinească la căpătâi. Sute de mii au fost plânşi de cei rămaşi acasă dar alţii, la fel de mulţi, s-au întors acasă să depună mărturie în faţa celor apropiaţi şi în faţa istoriei despre suferinţa îndurată, despre jertfa care li s-a cerut lor doar pentru că erau cei mai tineri.

După revoluţie în fiecare judeţ din ţară s-au constituit asociaţii ale veteranilor care aveau sarcina să administreze cauzele şi nevoile comune ale supravieţuitorilor şi urmaşilor celor căzuţi pe front. Asociaţia din judeţul Arad a avut în evidenţă 22 de mii de membri în martie 1990 şi mai are în evidenţă 5449 de veterani şi văduve ale celor căzuţi pe câmpul de luptă, care se luptă cu bătrâneţile şi cu…amintirile care nu le dau pace şi sunt împărtăşite celor care au un dram de înţelegere şi compasiune pentru suferinţa îndurată. Iată de ce, urmându-ne programul editorial, am făcut şi noi o vizită la asociaţia arădeană într-o zi de mai a anului 2010, interesaţi să cu­noaştem, să înţelegem ce a însemnat războiul, pentru cei din linia întâi, cum l-au simţit şi trăit ei. Prima impresie după ce am intrat în biroul asociaţiei a fost una de surpriză având în vedere atmosfera destinsă şi „tinereţea” celor trei veterani – Ciolacu Nicolae, Zaharia Dumitru, Constantin Popovici - care se aflau la birouri. Nu realizai deloc că te afli în prezenţa unor octogenari şi chiar nonagenari. În primul rând am observat prospeţimea fizică, nu le dădeai anii reclamaţi de documente şi apoi am remarcat disponibilitatea spre umor, detaşarea de problemele diurne cu care se confruntă fiecare dintre noi. Primul cu care am stat de vorbă a fost domnul Nicolae Ciolacu (foto), cel mai în vârstă, născut în anul 1919:

 

Transportator, cu carul

„Sunt născut în 23 octombrie 1919, satul Cerneţi, comuna Şimian care are în total şapte sate aşezate pe pământul Olteniei, aproape de Turnu Severin. Stră­bunicul meu a fost la Plevna, tatăl meu a luptat la Mărăşti şi Mără­şeşti, eu am apucat Al Doilea Război Mondial din 22 iunie, de când s-a declanşat. Şi am participat la el până când s-a încheiat. Şcoala am făcut-o în satul Cerneţi. Pă­rinţii au fost ţărani, tatăl meu fiind împroprietărit cu 3 hectare de pă­mânt, ca veteran de război. Am fost şase copii la părinţi, din care doi au murit; unul la 13-14 ani altul când era mai mic, aşa că am rămas în viaţă trei băieţi şi o fată, sora murind la 94 de ani, iar eu am deja 91 de ani. Un frate este tot veteran de război şi are 86 de ani. Până când m-am încorporat am lucrat în propria gospodărie şi când nu am avut ce face acasă, mai ales iarna, făceam cărăuşie cu carul, transportând marfă de la şlepurile care veneau la Turnu Severin la prăvăliile din oraş. Mergeam cu carul cu boi şi făceam cinci şase transporturi pe zi, câştigând un pol, adică douăzeci de lei. În 20 februarie 1941 am fost încorporat în armată, în Regimentul 11 Călăraşi, cu garnizoana în cetatea Aradului, unde am făcut stagiul. Când a început războiul am fost mobilizaţi pe front în cadrul Diviziei 1 Cavalerie. Am plecat de la Arad, am trecut prin Basarabia unde am şi luptat. În timpul mar­şului mergeam călare dar în timpul luptelor acţionam pe jos ca infanteria. Nu am avut niciodată ocazia să dăm şarje de cavalerie, au trecut timpurile acelea. În Basarabia am fost în general bine primiţi de moldoveni, dar după ce am trecut Nistrul acolo nu mai aveam aşa mare prietenie, deşi am întâlnit sate întregi vorbind româneşte, dar când i-am întrebat ce sunt ne-au răspuns că sunt moldoveni, nu români.

 

Înainte şi înapoi prin Rusia

După ce am pătruns în Rusia am tot mers până la Cotul Donului, pe şes, fiind ataşaţi la câte o unitate germană. Nemţii conduceau, ei ne supravegheau, dar aprovizionarea, bucătăria erau în întregime româneşti. Sigur că am participat la lupte, au avut loc şi retrageri dar până la urmă frontul s-a stabilizat la cotul Donului. În noiembrie 1942 când a început marea ofensivă rusească eram aproape de Stalingrad, lângă Volga. Noi, soldaţii şi ofiţerii eram în tranşee în linia întâi, iar caii se aflau în spate. Am stat în gerul de minus 20, minus 30 de grade, când îngheţa apa de nu o puteai bea. Am stat aşa aproape trei luni în tranşee, doar făceam incursiuni la inamic, cum făcea şi el la noi, iar din când în când trăgea şi artileria. Am avut cercetare şi de aviaţie. Dar ruşii au făcut pod de gheaţă peste Volga, din nuiele împletite, peste care au turnat apă care a îngheţat, aşa încât s-a făcut pod de gheaţă, de 20 de metri lărgime încât au putut trece tancurile şi artileria peste Volga. Noi simţeam că se întâmplă ceva, pentru că mai ales atunci când bătea vântul din-spre răsărit se auzea bine huruitul de motoare, pe care îl auzeai şi atunci când puneai urechea la pământ. De asemenea cercetarea raporta tot timpul că ruşii se pregătesc de ofensivă. Noi nu eram echipaţi pentru o armată care avea în componenţă puternice divizii de tancuri. Noi aveam căruţe cu coviltir, ar-me ZB cu cinci cartuşi şi o puşcă mitralieră la o grupă. Era şi o grupă de mitraliere la escadron, ca de forţa unui pluton. Eu eram în grad de sergent la vremea aceea. În ziua când s-a dat atacul era foarte frig şi ceaţă şi zăpadă pe alocuri. Înainte de aceasta a fost atacul de artilerie, la început pe poziţiile din spate unde se găseau artileria noastră, depozitele şi comandamentele, după care bombardamentele s-au apropiat tot mai mult de linia întâi. A durat peste o săptă­mână bombardamentul acesta. În dimineaţa de 19 noiembrie eram în tranşee, când ne-au bombardat puternic. Vreo trei sau patru ore am stat sub bombardament şi am rezistat până când au început să apară tancurile inamice. Noi nu aveam arme antitanc, numai tunuri de 45 mm care nu puteau să facă nimic tancurilor T 34. Atunci am primit ordin să ne re­tragem care cum putem, pe cont propriu. Am fugit pe jos pe câmp, ca iepurii, iar nemţii cu maşinile. Era armată multă în retragere, căruţe cu cai, maşini, soldaţi pe jos, toţi fugeau să scape de urgia ce venea din urmă. Au fost zeci de accidente cu oameni morţi şi răniţi. Existau şi unităţi care se fixau pe poziţii încercând să-i oprească pe ruşi. Am fugit aşa aproape două luni. Am trecut pe lângă Kotelnikovo, la vreo 12 kilometri. Noaptea ne adăposteam în fostele poziţii ruseşti, în care ne înghesuiam câte 15-20 de soldaţi, dar stăteam şi în plin câmp, pe ger. Pentru a ne apăra de frig luam hainele de pe morţii găsiţi în cale, la fel ne aprovizionam cu mâncare din traistele lor şi era bine când găseam câte o bucătărie răsturnată. Prin sate nu prea aveam voie să trecem pentru că ruşii civili aveau legături cu partizanii, pe care îi informau de prezenţa noastră şi ne puteau ataca. Am ajuns cu retragerea până la Harkov, unde am stat mai mult, s-a făcut aprovizionarea şi completarea efectivelor, pentru că am rămas mai puţin de jumă­tate din efectivul unităţilor. S-au făcut şi poziţii de apărare, reu­şindu-se să se oprească înaintarea ruşilor. Acolo am stat vreo trei luni. Am avut norocul că aveam 23 de ani şi am putut rezista. Am umblat pe jos prin Rusia mii de kilometri. Când mergeam 50-60 de kilometri pe noapte spuneam că am făcut puţin. Unii dintre noi au mai încercat atunci când vedeau o maşină germană, mai puţin aglomerată, să se agaţe de ea, dar sol­daţii nemţi îi loveau peste mâini cu piciorul sau cu patul amei şi îi aruncau jos.

 

La şcoală, în ţară

În 1943 am plecat de pe front la centrul de instrucţie al cavaleriei, de la Sibiu, care pregătea subofiţeri. Voiam în primul rând să scap de front, nu mă gândeam să devin militar de carieră. Acolo am stat un an de zile, până în mai 1944, când, absolvent fiind, cu grad de sergent major, am fost numit comandant de pluton la contingentul recrutat în 1944. În august 1944 cu tinerii aceştia am participat apoi la războiul din vest. La 23 august ne-am bucurat că s-o terminat războiul dar or venit ruşii şi, cum se întâmplă în politică, ne-am dat repede cu ei. Noi nu am cunoscut condiţiile armistiţiului şi nici ruşii nu le cunoşteau.

 

În luptă cu ungurii

După 23 august, Regimentul nostru, 11 Călăraşi, a fost mobilizat pe linia Şofronea – Macea, pentru apărarea frontierei. În 13 septembrie dimineaţa eram cu maiorul Greceanu, comandantul părţii sedentare a regimentului, pentru că trebuie să spun că regimentul nostru operativ, era angajat în luptă la Oarba de Mureş. Şi îmi spune maiorul Greceanu: „Ciola­cule, iei trei soldaţi şi te duci la Curtici să vezi care este situaţia acolo”. „Am înţeles”, răspund, apoi îmi iau puşca mitralieră şi plec cu soldaţii care aveau Zebeu să îndeplinesc ordinul. Încălecăm caii şi mergem vreo 10 kilometri, până când am întâlnit oameni care fugeau dinspre Curtici spre Arad, pe jos sau cu căruţe, care ne-au spus: „Nu vă duceţi mai departe că ungurii sunt la primărie”. Atunci m-am întors imediat la Şofronea şi am raportat situaţia. După 2 ore au ajuns şi fugarii. Între timp s-a primit ordin să organizăm apărarea pe drumul care ducea spre Arad şi să rezistăm. Şi într-adevăr merg la plutonul meu şi am rezistat pe poziţii până la ora 8.30 seara. Ungurii veneau cu blindate de infanterie. Atunci a avut loc episodul cu elevul Virgil Iovănaş care a căzut în luptă. După lăsarea serii am primit ordin să ne retragem spre cetate, la Arad, dar cetă­ţenii ne-au spus: „Fiţi atenţi că ungurii sunt la Arad”, aşa că am primit ordin să ne îndreptăm spre Tauţ, prin Şiria. Am luat-o spre Şiria, pe dulee, printre lanuri de porumb, iar nemţii şi ungurii mergeau pe şoseaua spre Şiria, cu maşinile. Noi mergeam la vreo 200 de metri, paralel cu ei. Până la urmă noi cu caii i-am depăşit, am trecut prin Şiria, şi am urcat sus la cetate. Ungurii au ajuns şi ei la Şiria şi neîntâmpinând rezistenţă au urcat sus, după noi. Ei înaintau desfăşuraţi direct spre noi, aşa că am primit ordin de la căpitan: „Ciolacule, treci la puşca mitralieră, că ăştia tineri nu ştiu să tragă”. Şi am dat pistolul mitralieră unui soldat am luat puşca şi mai mult de jumătate de oră am tras continuu până am golit în­cărcătoarele şi muniţia din geantă şi din cei doi saci de cartuşe. Ne­putând înainta ungurii s-au retras, iar noi când am văzut asta am plecat, prin pădure, spre Agrişu Mare. Trebuie să spun că nu am mai apucat să luăm masa de când a început retragerea. La schitul de la Şiria am găsit nişte călugări care ne-au dat două pâini, nişte brânză uscată şi am mâncat, apoi ne-am umplut bidoanele cu apă, că nici din asta nu mai aveam.

 

Aprovizionare de la popă

Am trecut prin pădure şi am ieşit deasupra la Agrişu Mare după care am coborât de pe deal exact la casa preotului, cam a treia de la intrare, pe stânga. Atunci am trimis un soldat de-al meu să ia apă de la preot, din fântâna cu cum­pănă. Dar preotul zice: „Măi soldatule, să nu umbli la fântâna asta, că îmi rupi găleata, că tu nu şti să tragi apa”. Şi vine să îmi spună soldatul: „Domnule sergent, uite ce spune preotul”. Lasă-l dracu de popă, du-te acolo şi ia apă”. Soldatul se duce, dar el face mai mult de atâta, când noi discutam cu popa el merge în „recunoaştere” şi observă că popa nost avea cămara plină cu şuncă, cârnaţi, slănină şi vine de îmi spune. Da’ tu de unde ştii, îl întreb. Dar soldatul şi dracu, el s-o strecurat şi a aflat unde-i mâncarea. Atunci i-am spus să ia o foaie de cort să adune tot, plus pâinile găsite. Sigur că popa o făcut gă­lăgie, dar i-am spus să tacă altfel o să fie mai rău şi aşa am ajuns până la Tauţ. Ne-o prins bine mâncarea deoarece înaintea noastră un avion Stuka o bombardat coloana noastră cu aprovizionarea, pe care o făcut-o praf. Numai cai şi oameni morţi am întâlnit pe drum. Aşa că ceilalţi camarazi au mâncat numai prune şi struguri. Acolo la Tauţ or venit şi alte unităţi şi ne-am organizat după care am început înaintarea, o dată cu sosirea sovieticilor, spre Pâncota.

 

Spre vest, pe jos până la Praga şi înapoi la Arad

După aceea am fost pe frontul de vest până la Praga. Noi, partea sedentară a regimentului am fost vărsaţi, când am ajuns pe Tisa, la unitatea operativă, Regimentul 1 Roşiori pentru că regimentul nostru a fost pur şi simplu decimat la Oarba de Mureş.

Pentru că într-o discuţie anterioară cu dumneavoastră, în care mi-aţi cerut să povestesc nişte întâmplări mai deosebite, care nu s-au prea spus până acum, şi pentru că am fost întrebat dacă se bătea în armata română, vă spun că se bătea. Chiar eu am bătut un soldat pe când eram în apropiere de Debreţin. Dar iată cum s-a întâmplat. În plutonul meu era un soldat ce avea trei copii acasă, aşa că l-am protejat, punându-l să păzească bagajele. Să nu mai spun că era tare „descurcăreţ”, tot timpul ne aproviziona cu ceva castraveţi, cu cartofi, cu câte un purcelaş adunate de prin gospodăriile oamenilor, din satele străbătute de unitate. Dar, într-o zi, nu ştiu ce l-o apucat că o violat o fetiţă de 8-9 ani. După vreo două zile vine mama fetei la comandantul regimentului şi prin translator îi spune că fata a fost violată. Atunci co­mandantul adună regimentul în careu şi o pune pe fată să recunoască violatorul. Şi fata îl arată pe soldatul meu, care strâns cu uşa recunoaşte fapta. Îl identific şi eu că aparţine de plutonul meu, după care se dă un ordin pe regiment ca vinovatul să fie pedepsit cu 25 de lovituri pe spate. „Ciolacule, dacă nu aplici „constituţia” o vei păţi, mi se spune. „Bine mă nemernicule, eu am vrut să te protejez şi tu nenoroceşti un copil”, îi spun soldatului. Şi aşa cum se proceda în astfel de cazuri vine doctorul, soldatul se aşează pe o pătură, eu iau o curea de la harnaşamentul calului şi îi aplic loviturile, sub supravegherea doctorului, în faţa regimentului.

Am depăşit prin lupte şi Tisa şi Ungaria mergând tot pe jos până în munţii Tatra Mare, unde am stat în zăpadă de 1,5 metri, iar la terminarea războiului eram deja la 12 kilometri de Praga. De acolo am venit iarăşi pe jos, timp de 52 de zile, până în ţară. N-aveai voie să intri prin localităţi, ne opream pe islaz la intrarea sau ieşirea din sate, ne aprovizionam cu apă şi luam masa în câmp deschis.

După aceea au început demobilizările, dar eu am rămas în con­tinuare cadru activ, până în 1972, la unitatea mecanizată din cetatea Aradului.

 

Cotul Donului, un dezastru asumat

Veteranul Nicolae Ciolacu a pus brusc capăt povestirii vrând parcă să scape de coşmarul războiului. El a trecut relativ repede şi peste campania contra Uniunii Sovietice, iată de ce credem că sunt necesare câteva precizări. Astfel trebuie spus că Divizia 1 Cavalerie a fost prima unitate românească care în septembrie 1942 a intrat în dispozitiv la Cotul Donului. Tot această mare unitate românească a suportat greutatea principală a ofensivei sovietice pornită în dimineaţa zilei de 19 noiembrie, când a fost atacată cu toată puterea de unităţile Corpului 4 de tancuri şi Corpului 3 cavalerie de gardă sovietice. Primele atacuri efectuate cu trupe de infanterie au fost respinse de români, dar apoi au ur­mat tancurile şi totul s-a năruit „românii luând-o la goană cât îi ţineau picioarele”, după cum spunea într-un raport Haupt Gurte-ler din armata germană, reluat în volumul „Stalingrad”, scris de Antony Beevor. Şi nici nu putea fi altfel în condiţiile în care un român, comandant de regiment se plângea că nu are decât un tun antitanc. În acelaşi volum este reprodus un ziarist sovietic care scria că „drumul pe care treceau tancurile era presărat cu cadavrele inamicului; tunurile abandonate sunt îndreptate în direcţie opusă. Caii rătăceau printre gropi şi şan­ţuri în căutare de hrană, funii cenuşii de fum se răsucesc din camioanele distruse de focurile de artilerie; căşti de oţel, grenade de mână şi cartuşe sunt răspândite pe drum. Prin urmare mărturiile veteranului Ciolacu Nicolae sunt poate prea blânde în comparaţie cu realitatea mult mai crudă. De asemenea menţionăm că cea mai mare parte din Divizia 1 Cavalerie a căzut în încercuirea de la Sta­lingrad, împreună cu Divizia 20 Infanterie română şi cu cele 19 divizii ale Armatei a şasea germană, comandată de generalul von Paulus. Sergentul Nicolae Ciolacu de atunci a avut norocul să scape, pentru că avea picioare bune, cum se exprima, şi să revină în ţară, împreună cu cea mai mare parte a armatei române, retrasă pentru refacere. A supravieţuit şi campaniei din vest şi iată-l sănătos şi lucid la 91 de ani, mulţumit că, deşi militar de carieră, după încheierea păcii nu a mai avut parte de o nouă încercare în jocul cu moartea.

 

---