Veteran în slujba camarazilor de front

Aproape în fiecare zi, în jurul orei 11.00, îl poţi întâlni la o cafea în co­fe­tăria din centrul Seleuşului, localitate aşezată pe malul stâng al Ci­ghe­rului, cel mai mare afluent al Cri­şului Alb. Poate fi uşor recunoscut veteranul Ioan Stoian, pentru că despre el este vorba, după faptul că te priveşte doar cu un ochi valid, vederea celuilalt fiind pierdută în timpul războiului. Este semnul rămas pe viaţă care să amin­tească tuturor că a fost unul dintre participanţii la marele măcel din deceniul patru al secolului trecut. Mai bine zis este povara pe care a trebuit să o suporte o viaţă întrea­gă pentru că a avut şansa să se întoarcă acasă, la ai săi şi să-şi trăiască viaţa, ajungând iată la 88 de ani, reuşind să-şi întemeieze o fa­milie să aibă copii şi nepoţi. Războiul a rămas undeva acolo departe, însă nu a fost uitat, pentru că cine poate uita asemenea în­tâmplări cumplite, care lasă urme adânci şi în sufletul omului.

 

Alături de veterani

Nu, veteranul Ioan Stoian nu a uitat nimic, dar mai ales nu şi-a ui­tat camarazii de front, consătenii care au fost şi ei aruncaţi în vârtejul adu­cător de moarte şi suferinţă. Şi dacă pentru cei care au rămas să-şi doarmă somnul de veci în gropi de nimeni ştiute, răspândite din Cau­caz şi până în Tatra nu se mai pu­tea face nimic, el a ales să se ocupe de alinarea suferinţei foştilor lup­tă­tori care s-au întors acasă să continue lucrarea pământului. Astfel, în 1991 a devenit preşedintele asociaţiei Veteranilor de Război din co­muna Seleuş, cu satele componente Moroda şi Iermata. Au fost atunci la început peste 180 şi au rămas pâna astăzi, în anul 2010, doar şase, ceilalţi fiind chemaţi la întâlnirea cu istoria. Am remarcat la Ioan Stoian deosebita vigoare fizică şi intelectuală pentru un om care se apropie de 90 de ani. Îşi poartă singur de grijă, face cum­pă­rături, trebăluieşte prin casă, dar cel mai mult îi place să povestească, este vorba bineînţeles de povestea vieţii lui. Este ajutat pentru aceasta şi de o excepţională me­morie. Îi ştie pe toţi foştii membri ai asociaţiei, pe fiecare cu nume şi prenume, unde a luptat în ce unitate a fost încorporat, unde a fost rănit, când a fost decorat şi la ce număr de casă a stat în Seleuş. Ni i-a pomenit şi nouă: Şeredan Gheor­ghe care locuieşte la numărul 87; Stoian Dimitrie, a luptat în est; Stoian Petru în vest; Şandru Petru în vest; Moise Alexe, a fost luat prizonier de ruşi în Moldova; Mo­rodan Ioan, prizonier de război; Vinersar Gheorghe, prizonier în URSS; Medrea Gheorghe, prizonier în URSS; Şandru Ioan, decorat pe front; Curta Ioan, decorat pe front, Stana Ioan din Moroda, decorat pe front; Şandru Ioan, invalid de război; Şipoş Ioan, invalid de război şi aşa mai departe, ne-a pomenit vreo 30 de nume, cu toate datele din dosar. Îi ştia pe toţi, cu ochii închişi cum se spune, pentru că el personal le-a întocmit dosarul pentru a se putea bucura de drepturile stabilite prin lege „Am făcut trei rânduri de dosare, am fost de multe ori la casa de pensii şi nu m-am lăsat până nu i-am pus pe toţi în plată. Au primit şi câte un hectar de pământ”.

 

Din satul natal în armată, la jandarmi

Ioan Stoian are însă şi propria poveste, care începe în 1922 când s-a născut în familia unor ţărani din Seleuş şi continuă apoi, iată, pe durata a opt decenii pline de eve­nimente şi fapte de viaţă încât să încapă într-un roman, din care ne-a relatat şi nouă atâta cât putem cuprinde într-o pagină de ziar.

„Sunt născut în ziua de 13 fe­b­rua­rie 1922, prin urmare sunt bă­gat în 89 de ani. Părinţii mei, Ioan şi Floriţa Stoian or fost agricultori, aici în Seleuş şi or avut 5 hectare şi 56 ari de pământ. Dar bunicii mei or avut avere bună, de 4 sfârtaie de pământ (o sesie de 32 de iugăre avea 4 sfârtaie, n.n.). Dar ei or avut şi 12 copii, dintre care or trăi 8, la care or trebuit să împartă pă­mân­tul. Părinţii mei or avut şi ei 7 copii, dintre care am trăit numai doi, dar fratele meu săracu s-o sfârşit pe front. De la el a rămas o fată. Şcoala primară am făcut-o aici în sat, în clădirea care se vede şi astăzi şi îmi mai aduc aminte de învăţătorii Jugu Dumitru şi Jugu Ana.

Am fost încorporat în anul 1943, la Regimentul 85 Infanterie din Ineu. Am făcut trei luni de in­strucţie la regiment iar la sfârşitul perioadei s-a format un pluton de jandarmi şi toţi din subunitatea respectivă am fost trimişi pentru o lună la şcoală, la Oraviţa. După terminarea şcolii am fost trimişi la legiunea de jandarmi din Bihor şi am stat acolo până ce am fost în­cor­poraţi şi noi la regimente operative, care urmau să fie trimise pe front.

 

Pe frontul de est şi pe cel de vest

Eu am primit ordin să mă prezint la Regimentul 1 Dolj din Craiova, de unde după câteva luni am fost trimis pe frontul din Moldova, în Basarabia. Dar nu am apucat să stăm prea mult acolo pentru că spre sfârşitul lui august 1944 au atacat puternic ruşii şi toţi ne-am împrăştiat ca furnicile. Fie­care o scăpat cum o putut. Unii mai puţin norocoşi au fost luaţi pri­zonieri şi duşi în Uniunea So­vie­tică, alţii au reuşit să ajungă acasă. Ştiu că m-am întâlnit cu doi consăteni de la alte subunităţi care mi-au zis: „măi Stoiene, noi nu ne mai întoarcem la unitate, în Craiova, noi mergem direct acasă. După război i-am reîntâlnit în sat. Eu, dis­ciplinat, am mers la Craiova. În unitate ne-am reorganizat şi ne-am pregătit pentru a fi trimişi pe frontul de vest. Spre sfârşitul lui de­cem­brie 1944, am plecat cu o grupă de şapte sergenţi din Craiova şi am ajuns în ziua de Crăciun în gara din Arad. Pentru că era sărbă­toare am primit o învoire de 2-3 zile şi astfel am reuşit să ajung acasă, împreună cu un sergent din Moldova. La timpul hotărât ne-am prezentat la Arad, de unde am pornit cu trenul mai departe spre Un­ga­ria, până aproape de Budapesta. Acolo, sergentul major, comandantul nostru, a primit un telefon prin care ni se ordona să luăm drumul spre Cehoslovacia.

 

Rănit în Cehoslovacia

Acolo am fost băgaţi drept în munţi. Din momentul acela nu am mai văzut sate, numai munţi iar neaua era până la brâu. Ţin minte că noi eram într-o vale iar nemţii pe un deal de unde ne bom­bardau cu tunurile. Într-o zi ne-au atacat cu grenadele iar eu am primit o schijă drept în lumina ochiului drept. Pe moment nu am simţit nimic dar nu am mai văzut cu ochiul. Atunci m-am dus la postul de comandă al companiei aşe­zat într-o pădurice, în spatele liniei întâi, unde erau şi sanitarii. Acolo mă prezint la căpitan care se uită la mine împreună cu sanitarul şi îmi zice: „domnule sergent ai scă­pat de război. Du-te la spital că nu mai mergi în veci pe front”. Şi mi-a pus apoi în faţă o oglindă cu Regele Mihai pe ea. Atunci am văzut cum îmi curge ceva din ochi şi am ştiut că nu o să mai văd ni­ciodată cu ochiul drept. De pe linia întâi am fost duşi, toţi răniţii, la un spital de campanie în Naghy Kato, unde eu am fost ţinut zece zile, timp în care mi s-a făcut o operaţie şi mi s-a curăţat ochiul, fără anestezie, pentru că am refuzat-o. După aceea am văzut că unii sunt chemaţi pentru a fi trimişi în ţară şi am început şi eu să sper şi la un moment dat aud strigat şi numele meu: „sergent Stoian te pre­găteşti să pleci în ţară”. Ne-or dus cu un tren de marfă spre Ro­mâ­nia, iar când am ajuns în gara Curtici am zis: „doamne mulţam, c-am scăpat”. În Arad am ajuns în cealaltă zi, spre dimineaţă şi acolo în gară m-am întâlnit cu un con­să­tean: „măi, da am auzit de tine că eşti mort. În sat se ştie că eşti mort”. Iacă am scăpat, i-am zis, dar eu eram legat la ochi. Din Arad am plecat spre casă şi am ajuns la Pân­cota vinerea seara, aşa că m-am cazat la un verişor până sâmbătă dimineaţa, când m-am dus pe la piaţă. Acolo au venit şi ai mei, mama şi tata, să vândă nişte purcei. Eu eram cu verişorul meu şi când m-o văzut mama o înlemnit, apoi o venit la mine m-o îmbră­ţi­şat şi o început să plângă. În sfârşit am ajuns şi acasă la Seleuş unde aveam nevasta şi pe fiul meu Laia. Aveam emoţii, nu ştiam ce o să spună când mă vor vedea fără un ochi. Dar totul o fost bine, nevasta s-a bucurat iar socrul meu mi-o zis şi el: „Bine c-ai scăpat cu viaţă”.

 

La lucru în sat

După ce m-am refăcut un timp m-am înapoiat la unitate, la Craiova, dar nu am stat prea mult că am fost trimis în concediu. Apoi am fost chemat la comisia de clasare şi s-a stabilit că am un procent de 40 la sută invaliditate, aşa că am devenit invalid de război. Am stat un timp acasă după care am fost angajat la primărie ca şi casier comunal. În postul acesta am stat din 1945 până în 1952, când s-o desfiinţat, apoi am trecut pe la „Gospodăria Chibzuită”, pentru puţin timp şi apoi vicepreşedinte la cooperaţia de consum. Dar nu am stat prea mult în această funcţie, pentru că trebuie să spun că nu m-am înscris în partidul comunist, în primul rând pentru că nu m-au lăst bătrânii. Aşa că m-am retras în propria gospodărie. Dar şi aici la noi în sat s-or încheiat repede socotelile cu pământul pentru că s-o înfiinţat întovărăşirea şi apoi colectivul, unde am fost ales magazioner, pentru că aveam experienţă.

Fiul meu Laia a avut o soartă mai bună. El a făcut profesionala, apoi o lucrat ca electrician la Fabri­ca de strunguri, acolo, la Arad unde a făcut şi liceul, apoi s-a transferat la fabrică la Pâncota, unde a lucrat ca tehnician. Şi cum Pâncota a devenit oraş, a fost ales preşedintele cooperativei locale cu care a obţinut un loc fruntaş pe ţară. Cam atâta ar fi aşa pe scurt o viaţa de aproape 90 de ani care să încapă într-o pagină de ziar. Dar din tot ce am făcut cel mai mul­ţu­mit sunt de faptul că mi-am ajutat foştii camarazi de front, indiferent de gradul şi unitatea în care a luptat fiecare.”

 

Întâlnirea lui Lia lu' Menu cu americanii

Baciului Ioan Stoian îi place nespus să povestească, din păcate întâlneşte tot mai rar interlocutorii potriviţi care să privească înapoi spre un trecut care destul de rar a ofe­rit trăitorilor motive de bucurie. La masă cu noi, în cofetăria din Seleuş, a fost totuşi cineva foarte interesat de întâmplările povestite, el fiind probabil unul dintre cei cu care se împărtăşeşte din cafeaua zilnică, Ioan Stoian. El se numeşte Vasile Şandru (Lia lu Menu). Este drept că are şi el peste 80 de ani, fiind născut în 1928. Nu a făcut frontul dar are şi el de povestit despre un eveniment la care a participat întâmplător, în toamna lui 1944.

„Eram cu oile lângă morminţi, când am văzut cum o picat peste holde un avion american foarte mare, cam la două duleie de şo­seaua spre Pâncota. Coada avionului o picat cam cu un kilometru în spate. Noi copiii fiind curioşi am fugit repede la avion şi acolo ne-am întâlnit cu cinci inşi îm­bră­caţi în haine şi şepci de piele. Unul dintre ei vine spre noi şi ne vor­beşte ceva dar nu-l înţelegeam. Apoi scoate o hartă din porthart, ne arată Europa şi ne îndeamnă să punem degetul pe ţara în care au căzut. Eu am pus degetul pe Ro­mânia. Apoi scoate o altă hartă în care era numai România şi am în­ţeles că îmi cere să-i arăt localitatea lângă care se află ei. Şi eu am pus degetul pe Pâncota. Apoi după ce se lămureşte şi răsuflă uşurat, spunându-le şi celorlalţi unde se află, a scos din geantă mai multe cutii cu ciocolată pe care scria New York şi ni le-a împărţit nouă, copiilor”.

Interesantă întâmplarea povestită de baci Ilie dar mai ales noi am reţinut că un băiat dintr-o localitate oarecare din România, care a învăţat doar la şcoala din sat, a avut atâtea cunoştinţe de geografie încât să furnizeze informaţiile ne­ce­sare piloţilor americani, de pe, pro­babil, fortăreaţa zburătoare Boeing 24, având în vedere nu­mărul lor.

 

Experienţa bătrânilor ca învăţătură

Şi în Seleuş, ca şi în celelalte localităţi mai poţi întâlni încă supra­vieţuitori ai războiului, oa­meni care au trecut prin în­tâmp­lări ce greu se pot închipui de către tinerii de astăzi, care merg la şcoli mulţi ani, cu pretenţii civilizatoare absolut normale, nemulţumiţi că nu se pot situa la nivelul bunăstării do­rite. Experienţa de viaţă a bătrânilor noştri le poate fi însă de folos, folosită ca învăţătură şi temei mo­ral pentru o viaţă în care sacrificiul, onestitatea, iubirea aproapelui, hărnicia, perseverenţa să se constituie în valori intrinseci fiecă­ruia. Iată de ce ziarul nostru a adus în faţa cititorului memoriile unor oameni care timp de zeci de ani au lucrat şi s-au sacrificat pentru cei care le urmează în lucrare pe pă­mân­tul acesta. Bătrânii se constituie în documente vii şi infor­ma­ţiile şi sentimentele transmise de ei nu vor putea fi regăsite în documen­tele adăpostite de arhive, mo­tiv pentru care trebuie adunate şi păs­trate cu grijă spre a noastră aducere aminte.

 

---