Lupta cea bună a lui Petru Ardeu

Vocea domoală, calmă, privirea blândă, mişcări încete, stăpânit în atitudini, disponibil pentru un sfat şi la poveste. Cunoaşte foarte bine scripturile, atâta încât predicile lui în calitate de pastor penticostal sunt dense în idei, presărate cu ver­sete bine alese. Nu este ostentativ în nimic ce face, dimpotrivă sme­rinţa şi discreţia sunt însuşiri cultivate cu multă grijă conform principiilor izvorâte din cartea sfântă care îi este îndrumătorul vieţii. Pe lângă toate acestea are la aproape 90 de ani o memorie de in­vidiat de către cei foarte tineri. Şi mai există un avantaj foare mare pentru reporter: povestirea curge uşor, fără întreruperi, într-o exprimare clară de om cu exerciţiu în arta comunicării. Omul prezentat există în realitate, nu este o fic­ţiune, el se numeşte Petru Ardeu (foto) şi este originar din localitatea Cintei, aşe­zată în Câmpia Crişurilor, la 2 kilometri de cursul inferior al râului cu acelaşi nume. Povestea vieţii lui a fost înregistrată de noi în 3 ore de conversaţie. O redăm într-o ediţie prescurtată, ca să spunem aşa, din lipsă de spaţiu, evident.

„Trebuie să spun că am două zile de naştere. Una reală şi una administrativă. În anul în care m-am născut era la noi în sat o moaşă, mătuşă de-a noastră. Şi ce s-o înţeles cu ai mei, fiind născut în una din ultimele zile din anul 1920, să nu mă înregistreze în 1920, ci în 1921 ca să nu mă ia în armată prea de tânăr, să fiu mai copt, cum se spune. În felul acesta am fost înregistrat în 5 ianuarie 1921. Dar, cum spune proverbul, de ce te temi nu scapi, aşa mi s-a întâmplat şi mie, pentru că în anul 1942 fiind război şi lipsă de soldaţi ne-o încorporat două contingente odată; cei din 21 împreună cu cei din 20.

Tatăl se numea Petru iar mama Maria, din familia Dan. Bunicii nu mai trăiau când m-am născut eu. Dar m-am aflat la capătul unui lung lanţ de Petru, cum se chema tatăl, bunicul, străbunicul, şi pentru continuitate am un fiu Petru şi un nepot cu acelaşi nume. Prin ur­mare cinci generaţii cunoscute cu numele de Petru. Părinţii erau oameni săraci. Tata o primit de la părinţii lui ca moştenire o holdă de pământ. Dar o mai fost împroprietărit după primul război cu încă trei iugăre de pământ, iar pe parcurs fiind harnic şi strânguitor, cum se zice, a mai cumpărat câteva iugăre, ajungând în rândul mijlocaşilor. Era foarte harnic şi a muncit pământul doar cu familia lui. Aşa că, fiind unicul fiu în familie, eu mai având două surori, tata mă lua cu el la câmp şi dacă nu pu­team face altceva aveam grijă de cai. După ce m-am făcut mai mărişor mi-a dat sapa în mână şi, în cele din urmă, am lucrat în rând cu ceilalţi. Deci am crescut lucrând pământul ca un ţăran. La vârsta de şase ani am mers deja la şcoală deşi nu eram de vârsta potrivită, aşa am început şcoala la şase ani.

La început mi-o fost greu, dar am învăţat din ce în ce mai bine. Pe vremea aceea băncile erau lungi, aşezate pe două rânduri, de băieţi şi de fete şi încăpeau în jur de 9-10 copii pe o bancă. Dascălul a aşezat copiii în bănci după cum învăţau. Cei cu cu note bune erau primii în flancul drept şi cei mai slabi în flancul stâng. Eu la început am ocupat locul cel din urmă, dar în­cetul cu încetul am depăşit pe cel de lângă mine, apoi pe al doilea, până am ajuns primul. Ţin minte că băiatul care a fost primul s-a supărat foc că a trebuit să-mi ce­deze locul. Aşa am ajuns de la cel din urmă, cel dintâi.

La şcoală

În timpul acesta în satul Cintei a luat fiinţă credinţa penticostală şi fără să mă silească părinţii m-am dus şi eu cu ei la adunare. La început adunarea penticostală din satul Cintei s-a ţinut în locuinţe particulare. Dar ce să vezi, aşa tânăr cum am fost, preotul m-a scos la tablă şi m-a pus să-mi fac cruce, dar eu nu am vrut apoi m-a luat de cap, dar în ruptul capului n-am ce­dat, după care văzând că nu câştigă, m-a lăsat în pace. Până la urmă am ajuns să fim prieteni. El se necăjea tare mult că nu ştiau copiii la orele de religie şi zicea mereu: «mă, dacă aş putea să vă torn cu tolcerul, să vă bag învăţătura în cap». Dar eu ştiam foarte bine lecţiile de religie, pentru că aceleaşi învăţături le primeam şi la adunare. Nici nu trebuia să-mi spună ceva preotul dinainte, că-i spuneam toată lecţia. Dar şi cu dascălul din sat m-am înţeles foarte bine. În clădirea şcolii din vremea aceea erau trei săli, dar numai două erau ocupate, una cu clasele de la unu la trei, iar cealaltă cu clasele de la a patra la a şaptea. În sat erau numai învăţătorul cu soţia lui, şi ea învăţătoare. Şi cum soţia era ocupată cu familia, că avea copii, nu se prea ţinea de ore şi atunci mă trimitea dascălul pe mine să ţin lecţiile în locul ei, pentru că eram priceput, şi uite aşa făceam pe învăţătorul. La un moment dat în şcoală s-a înfiinţat un fel de asociaţie cultural-patriotică la care eu am fost numit secretar. Ţin minte că am fost odată la o serbare ţinută la pădurea din marginea satului, de lângă Criş, în cinstea sărbătorii naţionale de 10 Mai. Erau prezenţi elevi de la şcoli din trei sate: Cintei, Nădab şi Ţipari. În Ţipari era şcoala ma­ghiară şi au venit dascălii cu copiii de acolo. S-au spus poezii şi s-au cântat cântece patriotice dar eu nu aveam nimic pregătit, însă văzând atâţia ma­ghiari m-am gândit să le dau o ripostă cu o poezie patriotică, care se chema „Românul”.

Devenirea penticostală

În felul acesta am început mersul pe drumul vieţii, dar n-am mai urmat clasa a şaptea, deoarece plă­cându-mi să cânt la adunare, spre slava lui Dumnezeu, am plecat la un curs pentru învăţarea notelor muzicale, care s-a deschis la Mă­derat, unde a participat un grup de tineri veniţi din mai multe sate, din adunări penticostale. În ziua de 17 ianuarie am plecat de acasă, cu tata, cu căruţa şi am stat acolo până în 28 februarie, învăţând notele muzicale şi aşa ne-am comportat toţi în timpul acela încât să nu se ştie că suntem veniţi acolo, ca să nu dea jandarmii de noi. Dar până la urmă cineva tot ne-a reclamat şi într-o seară când am fost programaţi pentru serbarea de în­cheiere a cursurilor au apărut jandarmii în casa de rugăciune şi ne-au cerut să plecăm imediat acasă. Şi în toiul nopţii, pentru că erau ceasurile 10, am plecat pe jos până în Pâncota, unde m-a luat o familie penticostală şi m-a cazat. A doua zi, de 1 martie, am plecat pe jos, cale de 18 kilometri, până la Cintei. În vara aceluiaşi an s-a ţinut un botez în apă, în Crişul Alb, într-un loc foarte dosnic unde s-a adunat lume multă şi la 13 ani am primit şi eu botezul în apă. Atunci l-am cu­noscut pe Bradin Gheorghe, primul penticostal din România. Am auzit mai târziu că şeful de post a fost pedepsit cu patru zile de arest deoarece nu ne-a găsit şi astfel am putut efectua botezul. Dar a trecut iarna, a trecut şi toamna şi sărbătorile Crăciunului lui 1934, la sfârşitul cărora am intrat în stăruinţă în casa sorei Ursoi Dochie, când toţi participanţii trebuiau să postească de dimineaţa până seara, iar cei mai puternici posteau trei zile la rând, fără să mănânce şi să bea. Eu eram un copil de 14 ani, dar am intrat în rândul bătrânilor, n-am mâncat trei zile, după care la biserică s-a făcut «cina iubirii» şi am mâncat, dar în continuare am mai făcut o tură de trei zile de post şi pe când să se sfârşească a treia zi jandarmii au intrat peste noi în casa de rugăciune. Cel care i-a con­dus pe jandarmi a fost un consătean, Riviş Pavel, care stătea aproape de biserica noastră. Şi acum mă gândesc ce tupeu a avut să vină chiar el cu jandarmii, mă­car să-i fi trimis singuri. Jandarmii ne-au scos imediat afară, aşa cum eram îmbrăcaţi, destul de sumar, că doar eram în casă. Nu le-a fost milă de noi jandarmilor că tremuram de frig, mai ales noi copiii şi ne-au trimis la postul de jandarmi de la Nădab. N-am reuşit să mân­căm nimic din ceea ce ni s-a pregă­tit pentru sfâr­şi­tul postului, şi aşa flămânzi şi plini de frig am plecat din post în post. Îmi tremurau ge­nunchii aşa de tare că nu puteam nicicum să-i stăpânesc. În cursul nopţii am ajuns la Nădab unde am fost culcaţi pe podele, în biroul şe­fului de post. Dimineaţa am fost luaţi şi duşi sub escortă la postul de jandarmi, din Şimand. Acolo eram deja în a şaptea zi de post în care răstimp am mâncat doar o dată. Totuşi au venit din sat şi ne-au adus haine mai groase şi de mâncare. De la Şimand jandarmii ne-au dus până la Zimand, apoi la Utviniş, iar în noaptea următoare am dormit ca şobolanii, într-o pivniţă plină de murdărie şi paie. Eram în total 20 de oameni. De acolo am fost duşi la legiunea de jan­darmi din Arad, de unde am plecat direct la Tribunal, numai că Tribunalul nu funcţiona pentru că era sărbătoarea de 6 ianuarie, zi li­beră în vremea aceea. Ca să nu ră­mânem pe afară am fost băgaţi la în­chisoare. Ţin minte şi acuma cum arăta închisoarea din vremea aceea. Era o sală mare unde erau cazaţi toţi deţinuţii şi existau şi nişte priciuri pe care încăpeau 10-15 oameni. Şi aşa pe scânduri am dormit în noaptea aceea, neacoperiţi cu nimic. Dimineaţa ne-am pre­zentat la sala de judecată însă nu am fost condamnaţi, şi-i mul­ţu­mesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar cei care ne-au reclamat şi ne-au trimis în judecată nu au fost mulţumiţi şi au reclamat cazul la Curtea de Apel din Timi­şoara, unde au mers doar 3 fraţi care ne-au reprezentat pe toţi, dar şi Curtea de Apel din Timişoara ne-a achitat. În vremea aceea aşa au fost legile, că noi am funcţionat ilegal şi eram tot timpul cu spaimă că vin jandarmii şi ne duc la închisoare.

În armată

În comuna Cintei am locuit până la vârsta de 19 ani. Însă în anul 1937 sora mea Maria s-a mă­ritat cu un tânăr din Arad-Bujac, cu numele de Dan Petru. Părinţii mer­geau mereu la ea la Arad în vizită, împreună cu mine, şi până la urmă ne-am hotărât să ne mu­tăm şi noi la Arad şi ne-am cum­pă­rat o casă în strada Veneţiei, unde stau şi în momentul de faţă. Era în anul 1940 şi ţin minte foarte bine că era în ziua de 19 noiembrie când am sosit aici şi locuiesc, iată, în acelaşi loc de 70 de ani şi cât oi mai locui aici numai Dumnezeu ştie!

În anul 1942, în ziua de 24 februarie, am fost încorporaţi, aşa cum am mai spus, două contingente odată, pentru că era mare nevoie de soldaţi pe front. Eu am fost încorporat în regimentul 17 infanterie din Lugoj, compania 10. În primăvară, în aprilie am primit o învoire de cinci zile şi am venit acasă.

În apropiere de noi stătea o familie şi când le-am spus unde sunt militar ginerele mi-a dat un plic să-l duc la comandantul de companie, fără ca eu să ştiu ce este în plic. Abia după aceea am aflat că respectivul era frate cu comandantul meu de companie. Prin ur­mare eu am dat plicul comandantului şi din clipa aceea parcă aş fi fost fiul lui. El avea motocicletă şi când mergeam la instrucţie lua motocicleta şi pe mine mă lăsa să stau lângă ea, dar când venea cineva, maiorul sau altul în inspecţie, trebuia să spun că am fost pus să cu­răţ motocicleta. Şi am dus-o foarte bine în perioada de instrucţie. Dar între timp a venit un ordin ca toţi militarii instruiţi în cele trei luni să fie vărsaţi la batalionul 3 Vânători de Munte, însă căpitanul nu m-a vărsat în batalionul respectiv ci m-a trimis la şcoala de cadre pentru recruţi, de la Lipova. Două luni am stat acolo şi am instruit cadrele iar eu am primit gradul de caporal instructor. Era în toamna lui 1942, când se dădea bătălia Stalin­gra­dului. După aceea s-a înfiinţat şcoala de subofiţeri de la Lugoj şi eu imediat am fost trecut la şcoală să fac instrucţie cu elevii. După ce am terminat instrucţia cu ei am fost trimis într-un concediu de două luni, până ce s-au încorporat recruţii din noul contingent. Regimentul 17 Infanterie fiind pe front eu am fost detaşat ca instructor la regimentul 5 Vânători din Timişoara, unde am stat câteva luni, după care am mers din nou la Lugoj, unde s-a organizat un batalion de marş, pentru a fi trimis pe front. Atunci l-am reîntâlnit pe căpitanul meu la care m-am plâns că iacă sunt trimis pe front iar el s-a dus să vadă dacă mai poate să mă amâne, dar a venit să-mi spună că nu mai poate face nimic. Şi astfel, în ziua de 8 mai 1944, am plecat din Lugoj cu un tren de marfă spre Piatra Neamţ.

Pe frontul de est

În vremea aceea frontul de răsărit se afla în apropierea acelui oraş moldovean. Am mers o săp­tă­mână întreagă până în Piatra Neamţ, unde am debarcat şi am mers mai departe pe jos până în satul Binţişor, care era aproape de linia întâi a frontului şi am fost instalaţi la câteva sute de metri de linia întâi. În primele luni a fost linişte, doar noaptea se mai tră­geau câteva focuri de armă. Din mai până în 23 august nu au fost decât atacuri sporadice din partea ruşilor. Eu în vremea aceea am fost trecut la brandurile de 60 milimetri şi aveam cazemata în pădure, pen­tru a fi bine camuflaţi. Deasupra eram protejaţi de câteva rânduri de trunchiuri de copaci groşi, peste care era aşezat un strat de pământ care ne putea proteja şi de proiectile de artilerie. Numai că liniştea s-a terminat la 23 august 1944 când am fost atacaţi şi ştiu că eram lângă postul de comandă a companiei, în pădure, la o sută şi ceva de metri de linia întâi, cu bran­durile dar, ce să vezi, în jurul orei 12, după ce am luat masa am auzit împuşcături şi am văzut fugind puşcaşii de pe linia întâi şi i-am întrebat de ce fug, dar nici unul nu s-a oprit să ne spună care-i situaţia şi ne-am dat seama că suntem în pericol dar noi aveam ordin ca dacă puşcaşii fug să ne desfăşurăm noi în lanţ de trăgători pentru a ţine frontul. Aveam cu noi un sergent, comandant la arun­cătoare, care ne-a zis: «hai să ne desfă­şurăm», dar eu am zis: «desfăşoară-te tu dacă vrei» şi i-am zis ochitorului meu: «împachetează brandul şi hai s-o luăm din loc». Şi cum am auzit împuşcăturile şi exploziile de artilerie în dreapta noastră am zis să fugim în stânga, şi am fugit toată noaptea aceea în sus pe munte până când am ajuns la compania de pionieri şi am stat cu pionierii toată noaptea. Dimi­neaţa am auzit că în cursul nopţii s-a făcut armistiţiu şi ne-am zis că dacă nu mai este război putem să mergem înapoi, să recuperăm luc­ru­rile abandonate. Dar abia am în­ceput deplasarea că am văzut de ai noştri cum fugeau şi ei ne-au spus că ruşii iau prizonieri, aşa că iară am luat-o la fugă înapoi, şi am fu­git toată ziua aceea dar pe când să intrăm într-o localitate, civilii care erau la lucru ne-au înştiinţat că ruşii au luat mulţi prizonieri dintre românii aflaţi la ei în sat. Atunci am ocolit drumurile umblate, mergând doar pe drumuri lăturalnice, prin lanurile de porumb, şi toată ziua am umblat ferindu-ne de ruşi. La un moment dat am ajuns la drumul mare şi ne-am în­tâlnit cu nemţii, care erau şi ei fu­găriţi de ruşi. Nemţii văzându-ne pe noi românii or vrut să ne ia şi ei prizonieri. Am fugit de ruşi ca să ne prindă nemţii! Dar nu s-a în­tâmplat nimic, pentru că aşa cum am aflat mai târziu, ofiţerii noştri care se cunoşteau cu ofiţerii nemţi s-au înţeles cu ei să ne lase în pace. Atunci ne-am îndreptat spre vârful unui munte unde am zis că ne aşe­zăm să vedem ce s-o mai întâmpla. În ziua următoare am călătorit cu nemţii alături. Ei erau înarmaţi din pi­cioare până în cap, cum se spune, şi îmbarcaţi în camioane iar noi pe jos, alături, dar nu ne-au făcut ni­mic în ziua aceea. Dar când am cre­zut că am scăpat de primejdia rusească am dat iarăşi de ruşi care urcau pe un deal în timp ce noi coboram dar ne-au lăsat până într-un loc unde am văzut cum un ofi­ţer rus oprea soldaţi români pentru a repara un pod. Când am văzut care-i treaba, într-un moment de neatenţie a rusului, am fugit, deoarece ne era teamă că ne reţine şi ne duce la lucru.

După ce am fugit ne-am învă­ţat minte şi am căutat să ne ascundem şi de ruşi şi de nemţi. Ne-am dat seama că toţi ne sunt duşmani. Aşa am mers câteva zile prin munte, până la Vălenii de Munte, unde nu erau nici ruşi nici nemţi. De la Vă­lenii de Munte am luat trenul până la Bucureşti. În Bucureşti era să intrăm în bucluc cu patrulele ro­mâ­neşti, care atunci când ne-or în­tâlnit fără centuri, fără arme, pe care le-or luat ruşii, or vrut să ne ducă în arest, dar noi am strigat: «Ce vreţi, să ne închideţi pe noi care abia am scăpat de pe front? După ce am scăpat de ruşi şi de nemţi acuma ne închideţi voi, românii?» Aşa că după ce ne-am luat în gură cu ei ne-au lăsat în pace. De la Bucureşti am luat trenul spre Arad, unde am ajuns în ziua de 9 septembrie 1944. În Arad nu erau nici nemţi nici ruşi, dar auzeam că atacă ungurii dinspre vest. Eu le-am spus la ai mei că dacă vin ungurii nu stau nicicum în oraş, pentru că ungurii mă pot face prizonier, fiind soldat şi le-am zis să pregătească căruţa pentru a ne putea refugia. În 13 septembrie, când am auzit că ungurii au ajuns la Gai ne-am hotărât să plecăm, iar eu ascultam să aud împuşcăturile, ca să îmi dau seama de unde vin ca să ştiu încotro s-o apuc şi la un mo­ment dat aud că se trage în dreapta de tot, pe drumul Curticiului. Atunci repede am prins caii la căruţă pentru a ajunge la drumul spre Deva. Dar ce să vezi, când ajungem la Spitalul de Copii ne întreabă unul: «Unde vreţi să mergeţi, nu vă duceţi în centru că acolo îi plin de unguri!» Atunci am întors înapoi căruţa spre şoseaua spre pădure pentru a ajunge la Bodrog, în Banat. Dar cum mergeam pe drum, soldaţii şi ofiţerul care erau cu paza aeroportului văzându-mă pe mine cu căruţa şi-au pus şi ei bagajele în căruţă, mergând înaintea noastră pe şoseaua plină de oameni şi căruţe şi astfel ne-or făcut drum şi am ajuns primii la Mureş acolo unde era podul plutitor şi ni s-a făcut loc să trecem cu prioritate dincolo, cu ajutorul sol­daţilor. Noaptea am dormit undeva spre Vinga. Dimineaţa am plecat mai departe cu intenţia de a ajunge la drumul care duce la Deva. Aproape de Lipova am în­tâlnit soldaţi de la şcoala de ofiţeri de rezervă care săpau tranşee, pentru a ţine frontul. «Pre­gătiţi-vă, le-am spus, că ungurii sunt aproape.» Dar noi am trecut mai departe şi am scăpat pentru că între timp au venit ruşii, cu care m-am întâlnit din nou. După aceea ungurii or fost daţi înapoi şi noi ne-m întors, cam după o săp­tă­mână, la Arad. Am mai stat şi eu puţin acasă după care m-am prezentat la Lugoj, la unitate. Când am ajuns acolo i-am întâlnit pe aceia care au rămas or­ga­nizaţi pe front, cei drept mai puţini decât fu­garii. Acuma eram două categorii: unii fugiţi de pe front şi alţii care au continuat să lupte, dar cu un­gurii şi nemţii. Aceştia din urmă erau socotiţi eroi şi viteji, iar noi tră­dători şi aşa ne-au şi cazat acolo, unii de o parte alţii de cealaltă a cazărmii. Pe noi ne scoteau la instrucţie cu ofiţerii noştri, pe viteji cu ai lor. Este ade­vă­rat că mai mult pierdeam timpul. În cele din urmă regele Mihai ne-a graţiat.

Pe frontul de vest

Totuşi s-au organizat şi la unitatea din Lugoj două companii de marş şi mulţumesc lui Dumnezeu că am fost repartizat în a doua com­panie, pentru că prima a plecat în februarie şi a ajuns să lupta pe front, mulţi dintre soldaţi pierind. Noi, a doua companie, am plecat mai târziu, cam prin luna martie, şi am fost ţinuţi în linia a doua, în rezervă, până în 1 mai. Eram în Cehoslovacia. Ţin minte că am trecut printr-un oraş mare, numit Kromenziş, pe unde curgea o apă care ne despărţea de nemţi. Eu eram cu o grupă de brandişti şi un subofiţer, care mi-a spus să mă instalez pe malul apei unde erau şi ceilalţi din companie. Eu am zis însă că nu ne instalăm pe marginea apei, noi ne ducem într-o curte, pentru că tragem cu brandurile peste case. Am avut câştig de cauză şi ne-am instalat cum am propus eu. În casă era familia proprietară, care era îngrozită, mai ales că a fost adus acolo un soldat rănit care a şi murit mai târziu. Soldatul era mort lângă noi, dar am dormit li­niş­tiţi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, iar dimineaţa am plecat mai departe. În acele ultime zile de război nemţii se retrăgeau într-una, dar lăsau în urmă grupe de soldaţi cu ordinul să reziste şi să ne întârzie înaintarea. Într-o noapte am ajuns dincolo de Brno, într-o pădurice, unde ne-am instalat în tranşee-cazemate, foste ale nem­ţi­lor. Nemţii care cunoşteau foarte bine locul ne-au bombardat într-una toată noaptea. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că bombele au că­zut numai între tranşee, deşi nemţii cunoşteau la precizie locul. A căzut numai pământ peste noi. După aceea am plecat mai departe în ur­mă­rirea nemţilor şi nu ne-am mai întâlnit cu ei până în 10 mai, când mergând să ocupăm o poziţie am primit vestea că s-a încheiat pacea. După aceea ne-am mai dus înainte câteva zile până în apropiere de Praga. Şi acuma ţin minte că mi-o curs sânge din nas şi am stropit pământul şi i-am spus soldatului: «Uite, eu mi-am vărsat sângele pentru eliberarea patriei!» Acolo am fost cazaţi într-un loc foarte frumos, într-o pădure de brazi. Eram ca într-o staţiune. În ziua de 12 iunie 1945 am plecat pe jos, spre ţară, ziua umblam iar noaptea dormeam. În fiecare zi făceam în jur de 30 de kilometri. În ziua de 20 iulie am ajuns în Arad şi am cantonat drept în Bujac, aşa că i-am spus comandantului că sunt de acolo şi el mi-a spus să merg acasă. S-or bucurat părinţii şi o făcut mama mâncare să duc camarazilor mei. De la Arad am mers mai mult pe jos dar şi în căruţe până la Cluj, la Regimentul 3 Vânători de Munte, unde am stat până în octombrie când am fost lăsat la vatră şi m-am întors acasă şi aici sunt şi acum până când mă voi duce în Ţara de Sus, cu voia Domnului”.

Ne oprim aici cu povestirea dar mai adăugăm că lupta lui Petru Ardeu a continuat pe tărâmul credinţei în cadrul cultului penticostal, fiind pastor, supraveghetor al filialei de vest, construind şi două biserici, în vremuri altfel potrivnice.