Veteranii WW2 din Apateu

Îi vedem mai ales la ceremoniile de 9 Mai, Ziua Victoriei, de Înălţarea Domnului, Ziua Eroilor sau de 1 Decembrie, ziua naţională a Ro­mâ­niei, cu decoraţiile prinse în piept, încercând să stea drept la înălţarea drapelului şi să salute reglementar la intonarea imnului. Pe faţa brăz­dată de vremurile aprige prin care au trecut se citeşte emoţia iar ochii pri­vesc înapoi în timp spre cumplitele încercări trăite în anii celui de al doilea război mondial. Ei sunt veteranii noştri, tot mai puţini şi tot mai împovăraţi de ani, trec încet pe lângă noi, sprijin fiindu-le toiagul iar alinarea amintirile tinereţii. Se însufleţesc deodată când îi provoci cu povestea vieţii lor deşi au trecut prin trei dictaturi, un război cumplit şi o re­vo­luţie care nu se mai termină.

Dacă într-un mare oraş, precum Aradul, pe stradă sunt nişte anonimi, într-o localitate mai mică, o comună sau sat, sunt cu­nos­cuţi şi respectaţi pentu vârsta lor, pentru tot ce au dat comuni­tăţii iar povestea vieţii le este cu­nos­cută de nepoţii şi strănepoţii lor. Pentru că nimic nu le place mai mult decât să se întoarcă în timp şi să îţi împărtăşească din experienţa trecutului, parcă vrând să se elibereze de povara memoriei. La Apateu au mai rămas şase dintre ostaşii patriei române care au bătut drumurile Europei luptând sub drapel, în diferite unităţi, cu arme diferite, cu inamicul care, li s-a spus, le vrea pă­mântul şi libertatea. Cu toţii ne-am întâlnit într-o frumoasă zi de februarie dorind să facem cunoscută povestea dramei trăite în război şi altora care la lec­ţia de istorie au aflat doar despre fapte eroice, strategie şi tactică de luptă, atacuri şi contraatacuri, fiind omişi oamenii simpli, soldaţii din tranşee care au suferit cumplit pentru o cauză care nu era prea bine înţeleasă. Am stat de vorbă cu cei şase în sala de şedinţe a Pri­mă­riei şi iată, în continuare, povestea războiului lor.

 

Valea Petru

Primul care a venit la întâlnirea programată din timp a fost Valea Petru, născut în anul 1921 şi în­cor­porat în anii războiului în regimentul 90 Infanterie Sibiu, iar mai târziu vărsat la Batalionul 32 Vânători de Munte. Înainte de a pune vreo întrebare despre răz­boiul său ne-a provocat cu o întâmplare, deosebit de relevantă, spunem noi pentru înţelegerea unor vre­muri altfel greu de descifrat. „La rebeliunea din august 1949, de aici în satul nostru, mă aflam în cru­cea drumului când am văzut că vin soldaţii cu civilii participanţi la eve­nimente, spre a-i verifica. Unde-ai fost, ce-ai făcut, erau între­bările. Dar colonelul comandant când m-o văzut o venit la mine, m-o sărutat pe obraji în faţa întregii lumi şi m-o întrebat de sănătate, abia după aceea am fost dus şi eu la verificare. Era comandantul meu de pe front, am fost cu el în maşină. De luptat am luptat pe frontul din Moldova, la Valea Lupului, co­muna Ursoaia, judeţul Vaslui. Acolo am fost rănit, eram cu mâinile în sus, al patrulea din rând când am fost împuşcat în dreapta corpului. Apoi am fost dus la Bucureşti, la Spitalul Regina Elena, era în 1944. Ei dacă luam eu numele neamţului care o murit lângă mine, aveam o pensie mai mare”. Valea Petru nu putea în­ţe­lege de ce un neamţ care a luptat în armata română are în Germania o pensie mai mare decât a lui!

 

Blidar Flore

Blidar Flore, născut în 1920, a fost încorporat în regimentul 85 Infanterie de la Ineu, care a făcut parte din divizia 1 Infanterie. Această mare unitate a participat şi la campania din anul 1942, care avea ca obiectiv strategic, alături de unităţile armatei a 4 române, să susţină ofensiva nemţească a aripii de sud a frontului spre Stalingrad şi Caucaz.

„Am mers tot timpul pe jos până la localitatea Mihailovka unde era cantonată Divizia 1, de unde trebuia să plecăm spre Stalingrad. Ţin minte că într-o zi la ora 12 am plecat în marş dar după vreo 15 kilometri am fost opriţi de ruşi şi mulţi ofiţeri şi soldaţi or murit atunci, aşa că ne-am întors la Mihailovka, unde erau şi nemţii. Am fost puşi să să­păm tranşee dar nu puteam face gro­pile din cauza pământului în­gheţat. Atunci ne zice un ofiţer. „măi băieţi aici o fi rău de noi”. Eram în faţa comunei pe poziţii când în timpul nopţii or început să vină spre noi unităţi româneşti care au scăpat din încercuirea ruşilor. „Mă băieţi nu trageţi, suntem români” - au strigat ei. Dar pe la ora 4 or început ruşii să bată frate de se cutremura pământul. Zice ofiţerul: la atac, da noi ce să mergem înainte, ne-am retras îndată şi iară or bătut ruşii până ne-or respins şi de acolo şi ne-am retras până la Tarnacop, unde am stat puţin să ne odihnim iar de aolo am plecat spre Don până la Rostov, un oraş mare aşezat sus pe deal. Acolo am stat să ne refacem într-un spital unde era vai şi amar, plin de păduchi, cu paie pe jos. după care am fost vărsaţi la Divizia 19 infanterie şi am fost îndreptaţi spre stepa kalmâcilor. Am stat acolo în tranşeee până la Crăciun. A doua zi de Crăciun a venit ordin să ne retragem şi ne-am retras până la Granarovka unde am primit ordin să ne instalăm iar comandantul de pluton a zis că trebuie să aşteptăm şi alte ordine. Erau şi nemţi acolo. Comandant de batalion era unul Costescu care cu alţi ofiţeri s-or tot uitat prin binoclu şi or văzut că vin tancurile inamice. Erau tancuri americane. Şi atunci frate, un major când o văzut care-i treaba o zis: „la fugă, înapoi” şi mi-o dat iapa lui să o încalec spunând că el merge cu ofiţerii, cu maşinile. Eu n-am vrut la început, dar el mă suduie aşa că mă sui pe iapă şi merg vreo 5 kilometri până când îmi împuşcă calul, care o picat cu mine. Tolvai doamne ce-am făcut, am zis, dar chiar atunci mă ajunge unul din Şepreuş, a lu Croampa, care îmi zice să fugim împreună pe jos şi am mers până am găsit un pluton de de artilerişti. Am ţucat pământu când i-am văzut, de parcă eram acasă. Am mai întâlnit pe drum şi o unitate nemţească. De acolo am mers până la Dnepopetrovsk unde am stat trei luni şi tare fain o fost acolo la spital, dar apoi am plecat la Odesa unde am mai stat un timp. Numai 40 am scăpat din încercuire. Toţi ceilalţi or rămas acolo în Rusia, şepreuşeni şi apăteni, împreună.” Iată doar un episod din calvarul unui infanterist care, chiar dacă nu mai are clar în faţa ochilor des­fă­şu­rarea ostilităţilor, simte încă tragismul acelor zile de atacuri şi con­tra­atauri, retrageri şi bombardamente de artilerie, frica de inamicul care este în urma ta şi te poate lua prizo­nier oricând să te ducă în Siberia.

 

Purtan Ioan

Este născut în anul 1923 şi a fost încorporat în regimentul 10 Grăniceri Oradea.

„În vara lui 1944 am fost adunaţi, din mai mult regimente şi concentraţi la Alba Iulia. De acolo noi am fost trimişi la Corabia unde am ocupat poziţii contra nemţilor, care se retrăgeau pe Dunăre. Nemţii veneau cu şlepurile şi noi am primit ordin să-i oprim cu forţa. Când or ajuns în dreptul nostru or trimis patrule de recunoaştere şi ne-or descoperit poziţiile dar n-or tras niciun foc. Domnul căpitan Şteţcu Nicolae o făcut o înţelegere cu ei să se dezarmeze. Dacă nu se dezarmau era ordin să deschidem focul. Atunci ei or înţeles, or aruncat armele şi noi i-am luat prizonieri. După aceasta am fost retraşi de acolo spre vest unde am luptat în continuare. Eu eram brancardier, luam răniţii în spate şi îi duceam la punctul de prim ajutor sau la spital. Acolo era o jale şi un vai ş-amar! N-ai putut face să nu plângi. Unu cu brânca ruptă, altu cu piciorul tăiat, altul rănit la cap, în toate felurile şi inamici şi de-ai noştri, aşezaţi pe paie, şi nici nu existau medicamente”.

 

Purtan Petru

Născut în 1923, Regimentul 93 Infanterie Arad, încorporat în 20 mai 1944.

„Prima dată am intrat în luptă la Arad, pentru eliberarea aeroportului, în august 1944. Până atunci am făcut instrucţie la Cuvin. După două zile de luptă am eliberat aeroportul şi ne-am deplasat la Beliu în aşteptare. Acolo am mai stat câteva zile. Eu eram la transmisionişti. La un moment dat, aproape fără veste, suntem atacaţi de unguri, din partea stângă a pădurii. Atunci care cum o putut o fugit către Sâc, spre Sebiş. Ne-am retras în etape, tot apă­rându-ne. La Prunişor am suferit un atac mai mare. Acolo pe stânga era o pădure unde or rămas mulţi dintre ai noştri, morţi şi răniţi. De acolo ne-am retras în stânga Sebişului. În timpul ăsta or venit ruşii, că dacă nu veneau nu ştiu până unde ne retrăgeam. Noi nu aveam armament greu, doar 4 tunuri şi proiectile aproape deloc. Dacă vin ungurii ne prind cu ele în brâncă, mi-o spus un prieten. Acolo pe câmp, lângă stogurile de grâu cu batozele pregătite pentru călcat, am staţionat toată noaptea. Dimineaţa am văzut că vin spre noi 2 maşini descoperite, cu sol­daţii în picioare, cu căştile pe cap, nu ştiai ce sunt. Unul dintre noi o fugit în calea lor şi când o ajuns la ei i-o întrebat: de unde sunteţi, ce faceţi aici? Suntem de aseară pe valea Deznei că ne-or respins un­gurii şi pe noi, dar nu trebuie să mai aveţi frică că s-or băgat astă noapte ruşii cu multă artilerie şi suntem pregătiţi să începem atacul. Şi noi ce facem? Faceţi ce ştiţi. Veniţi mai pă dă lături. Şi or început ruşii atacul cu artilerie de nu s-o mai auzit nimic. Noi ne-am retras mai sus şi am aşteptat să vedem ce se întâmplă. În timpul ăsta am văzut cum se pradă casele în Sebiş. La un moment dat am văzut că vin spre mine trei soldaţi şi io m-am tras după nişte pupi. Dar ei or strigat: Fraţilor nu trageţi că suntem români din armata un­gu­rească. Când am auzit asta i-am pus să dea armele jos şi i-am întrebat de unde sunt. Ei ne-au spus că sunt de lângă Salonta şi or mai zis că nu mai vor să lupte în armata ungurească. De acolo s-o întors apoi frontul înapoi şi iară am ajuns la Beliu, unde eu am rămas peste noapte de pază la un depozit. Di­mi­neaţa mă întorceam singur la unitate când am văzut o escadrilă de avioane nemţeşti. Ai noştri s-au ascuns dar ungurii bucuroşi s-au ridicat si au fluturat batistele spre avioane. Numai că erau ele avioane nemţeşti dar piloţii erau români, pentru că escadrila era de-a noastră. Şi i-or bombardat cumplit atunci pe unguri şi mulţi or rămas acolo fără viaţă. Chiar în mijlocul drumului către Beliu o căzut o bombă şi o făcut o groapă mare ca o fântână şi chiar după mulţi ani când treceam pe acolo mă uitam să văd unde o fost groapa.

De la Beliu am plecat în ofensivă spre Mocirla, Cermei, Şepreuş. Am mai avut o retragere pe lângă Salonta, când am fost bombardaţi rău de avioane. Atunci o murit lângă mine cel mai bun prieten al meu, era şi el din Apateu. Apoi până la Tisa nu ne-am mai oprit. Pe când eram acolo a venit un ordin de la divizie ca toţi aceia care sunt mai vechi pe front să fie retraşi iar contingentele 44 şi 45 să fie vărsate la vânătorii de munte. Eu am văzut ordinul, că eram la centrala telefonică. Eram mai tânăr dar am avut norocul că am avut un comandant de la Arad care m-o şi instruit. El era profesor în civilie. Şi m-am dus la el să rezolv ceva. Când m-o văzut mi-o zis. Mergi înapoi în ţară. Am venit înapoi iar războiul o mers tăt înainte. Dar nu m-am eliberat pentru că am fost trimis la Turnu Severin, unde toată noaptea trebuia să descărcăm şlepurile cu muniţie. Aşa că n-o ne-o fost prea uşor nici acolo. Dar după un timp ne-or trimis iară pe front şi am ajuns până în Cehoslovacia, la Brno. Acolo n-o mai ţinut ni­meni seamă că sunt de la transmisiuni şi am ajuns pentru câteva zile pe poziţii. Acolo m-o prins armis­tiţiu cu nemţii. Dar am mai stat două luni de zile în Cehoslovacia până am fost trimişi în Ţară. Am venit pe jos timp de 42 de zile până la Arad apoi la Mândruloc şi de acolo la Timişoara. Nu s-or gândit să ne lase să ne odihnim vreo două zile că am şi fost repartizaţi la Dej. Zic, unde-i ăsta. Cam la 80 kilometri de Cluj. Şi iară pă jos până la Cluj. La Cluj s-a primit ordin să se aleagă cei mai buni şi să fie trimişi la Bucureşti pentru defilarea de 23 August. Acolo, l-am vă­zut şi pe Regele Mihai”, care ne-o trecut în revistă.

 

Mang Ioan

Născut în 1922, încorporat în Regimentul 85 Infanterie de la Ineu, apoi vărsat în Regimentul 7 Infanterie de la Lugoj.

„Am fost recrutat în 1943 şi am făcut instrucţie la regimentul 85 Infanterie de la Ineu iar în 1944 am plecat pe front cu Re­gi­mentul 7 Infanterie din Lugoj. Am intrat pe poziţii în primăvara lui 1944, la Boroaia, în Moldova. Am stat în şanţul de comunicaţii ca tră­gător la puşca mitralieră. Am stat toată vara pe poziţii. Era o pădure în apropiere iar noi eram aşezaţi într-o vale. Eu cu puşca mă aflam sus pe marginea şanţului de apărare, atunci când eram în santinelă. Era complicat pentru că în fiecare noapte între 1 şi 3 ruşii veneau la atac. Cum se apropiau începeam şi noi să tragem. În 20 august or început marea ofensivă iar noi am fost obligaţi să ne retragem. Atunci am fost rănit şi am fost dus la spital la Bacău, iar de acolo am plecat acasă în refacere. Dar după ce m-am vindecat am fost rechemat sub arme şi trimis pe front în Cehoslovacia. Am ajuns la destinaţie, la Brno, chiar în ziua de Paşti a anului 1945. Acolo m-o prins armistiţiul din 8 mai 1945. De la Brno am pornit acasă, în ţară, şi am venit continuu pe jos până la Abrud. Dormeam pe marginea drumului şi uneori chiar în mers, de obosiţi ce eram. S-o întâmplat de o şi brumat în timpul nopţii da noi n-am simţit deloc.”

 

Galea Ioan

Este născut în 1919 şi a fost încorporat în regimentul 1 Grăni­ceri Bucureşti.

„Eu am luptat prea puţin. Am fost la Odesa unde am dat luptă grea vreo lună. Apoi m-o scos căpitanul şi m-o făcut furier pentru că eram cam bolnav. Ne-am bucurat când s-o luat Odesa c-o fi, c-o păţi... credeam că s-o terminat, dar abia în 1944 m-am eliberat şi am venit acasă”.

Veteranul de 90 de ani nu a mai dorit să adauge nimic, este tot ce a putut să spună, nu pentru că nu ar mai fi avut ce relata, ci pentru că o viaţă, indiferent cât de lungă şi zbuciumată este, încape şi într-un bob de grâu!

 

Relatările de dimensiuni diferite, în funcţie de puterea de con­cen­trare şi prospeţimea memoriei fiecăruia, conţin doar o parte din trista experienţă a războiului şi noi nu am intervenit deloc pentru a corecta sau explica ceva. Anii şi lu­nile în care au fost angrenaţi în uriaşa şi îngrozitoarea maşinărie a răz­boiului a lăsat urme pentru toată viaţă. Şi totuşi au supravie­ţuit iată, până la început de mileniu trei. Au supravieţuit pentru că dintre toate însuşirile omeneşti cel mai puternic s-a dovedit instinctul supravieţuirii. Acolo pe front aveau un singur gând, să se întoarcă teferi acasă. Pe măsură ce se afundau tot mai tare în adâncul stepei ruseşti sau în Câmpia Ungară, dorul de casă îi măcina tot mai mult. Au dispărut repede înaltele elanuri patriotice, eliberarea pă­mântului stămoşesc nu se justifica lângă Stalingrad iar lupta cu bol­şevismul o lăsau pe seama altora. Un gând îi teroriza: să nu cadă răniţi sau prizonieri, pentru că auziseră ce li s-ar fi putut întâmplat în teribilele lagăre sovietice. De aceea, de multe ori fuga înapoi era mai sănătoasă decât înaintarea spre înfruntarea inamicului. În „poveştile” relatate nu este vorba nici de vitejie şi nici de laşitate ci pur şi simplu de viaţă. Dar nu toţi apătenii aflaţi pe câmpurile de luptă ale războiului şi-au câştigat viaţa, 64 dintre ei îşi dorm somnul de veci în morminte răspândite între Caucaz şi Carpaţii Slo­va­ciei. Memoria lor este păstrată în piatra monumentului din centrul Apa­teului.

 

---