Războiul ascuns

Frontul sabotat prin... mituire

La Chisindia căutam, în vara anului 2009, informaţii de la localnici privind luptele pe care aşa numiţii partizani le-au avut, în cursul anului 1949, cu trupele de securitate. Cineva m-a trimis şi la un veteran de război, pe numele de Brădean Ioan (foto) care, având în vedere vârsta înaintată, ar putea să ne furnizeze informaţii detaliate, ca unul care a trăit acele evenimente. Am găsit casa în care locuia omul căutat de noi, am bătut în poartă şi după mai multe încercări, inclusiv cu ajutorul unor vecini, am reuşit să-l aducem pe laviţa de la uliţă pe baciu Ioan. Primul lucru care ne-a impresionat a fost deosebita vigoare fizică, venea doar din grădină unde săpa legumele, şi prospeţime intelectuală. Discuţia s-a desfăşurat într-o atmosferă cum numai într-un sat de la poale de codru, de­parte de lumea dezlănţuită, poţi în­tâlni. Răcoarea dăruită de ve­ge­taţia de un verde intens, orătăniile care scurmau de zor pământul străzii, clinchetul câte unui clopot atârnat de gâtul animalului ce păştea liniştit, totul şi toate îndemnau la adăstare şi vorbă lungă. Dar, după ce am aflat unele amă­nunte privind subiectul investigat, şi ni s-a citit, fără ochelari, de pe un caiet ce cuprindea poeziile proprii, am ajuns până la urmă şi la anii războiului. Şi uite aşa am aflat un fapt ce dezvăluie şi faţa nevă­zută a războiului mondial la care Brădean Ioan a fost un „erou” fără să îşi dea seama de gravitatea faptelor.

„Am fost recrutat la armată în anul 1941, iar în 20 februarie 1942 am fost încorporat în regimentul 85 infanterie la Ineu. Acolo, în acel timp, îşi aveau garnizoana şi Şcoala Militară numărul patru de la Bacău şi Regimentul 21 Vânători. Am făcut instrucţie, cu tot felul de arme timp de 6 luni, fiind vizitat de acasă de mama şi de fratele meu venit în permisie de pe front, de care apoi m-am des­părţit definitiv. Bine­înţeles că şi eu primeam învoire acasă, în sat. Dar după cele 6 luni de instrucţie am beneficiat de o extraordinară şansă de a nu merge pe front, pentru că Regele Mihai a hotărât ca tot leatul lui, (cei năs­cuţi în 1921 n.n.) să fie trimis în con­cediu nelimitat. Şi am stat acasă până în 9 septembrie 1944 când am fost mobilizat deoarece ungurii ameninţau să atace graniţa noastă de vest. Am plecat aşadar la Ineu, la unitate, unde am fost echi­paţi şi înarmaţi şi apoi am plecat în marş spre Chişineu-Criş, desfăşurându-ne între Pădureni şi Pilu să apărăm graniţa de vest. Dar, în 13 septembrie, ungurii ne-or respins şi unitatea noastră s-a retras până pe Dealul Pâncotii, ăla cu vie, parcă şi acuma îl văd în faţa ochilor. La podul de pe drum, la intrarea în Pâncota era aşezată o baterie anticar, sub conducerea sergentului Chiş, din Răpsig care a distrus 3 tancuri ungureşti ce ve­neau dinspre Chişineu. Acolo l-am întâlnit pe colonelul Dumitriu Mihăilă, co­mandantul părţii se­den­tare a regimentului. Coman­dantul de pe front era colonelul Maier. Văd ma­şina colonelului şi îi ies în cale. Mă cunoşteam cu el. Ce-i Ioane - mi-a zis -, du-te înainte în sat şi vină la mine să stăm de vorbă. Şi io am mers la Pâncota şi m-am întâlnit cu colonelul. «Îi pericol, îi bai mare aici» - îmi spune el. «Dum­nea­voastră mi-aţi garantat că nu va fi aşa» - îi răspund. Co­lo­nelul îmi spune apoi: «ştii să mergi cătă casă?» «Ştiu dară îi răspund». «Atunci du-te». Am plecat acasă dar m-am întors la unitatea cu mama mea, care avea 55 de ani şi îl cunoştea bine pe colonel, care după discuţia cu ea îmi găseşte un loc la biroul mobilizare. Şeful bi­roului era unul Faur, din Bârsa şi am lucrat sub comanda lui 6 luni. Atunci am văzut cum se sabotează războiul. Eu eram omul de încredere al şefului aşa că m-o luat şi m-o instruit cum şi ce să fac. Eram la un ghişeu, prevăzut cu un gemuleţ cu vedere spre curte. Când vedea că­pitanul venind pe câte unul cu ordin de mobilizare îmi spunea: «Vezi că ăsta-i director, ăsta-i pat­ron, ăsta-i bogătan. Atâta iei de la fiecare dacă vor să scape de front». «Ce contingent eşti, adă ordinul» - întrebam omul ce se apropia cu teamă. «Bună ziua, să trăiţi», - îmi răspundea şi îmi înmâna ordinul iar eu îl mai întrebam de grad şi de altele. Ordinele erau cu 2 sau 3 stele, care însemna că unele erau urgente iar altele mai puţin ur­gente. Omul se apropia mai mult de geamul meu, simţindu-se în pericol de a fi trimis pe front, după cum îi dădeam de înţeles şi mă întreba pe şoptite, cum poate să scape. Eu spuneam cu voce tare că nu se poate, dar îi făceam semn cu degetele de la mână cât îl costă. El zicea că dă şi mai mult şi apoi cu fereală îmi dădea banii pe care îi pu­neam în sertar iar eu îi făceam ordin de concediu, semnat de că­pi­tan. Dar căpitanul nu era în birou în timpul ăsta. Când se făcea seară împingeam cu pumnul banii şi închideam sertarul. Uneori atâta se aduna într-o zi că nu puteam închide bine sertarul. Apoi banii îi luau şefii. Ăsta era sabotaj al răz­boiului, ca să se termine mai re­pede. Unii luptau pe front iar alţii aici, ca şi mine”.

Cele relatate de veteranul de război Brădean Ioan ne-au surprins puţin pentru că nu ne închipuiam că în vreme de război co­rup­ţia se putea ridica până la asemenea fapte reprobabile. Adică acela cu bani rămânea acasă să „lupte” pe frontul intern, spre propria îmbogăţire, ofiţerii care trebuia, să fie exemplu de moralitate şi patriotism puteau fi cumpăraţi cu un pumn de arginţi, iar săracii îşi vărsau sângele pentru patrie. Şi când te gândeşti că de multe ori oamenii din spatele frontului au pro­fitat cel mai mult de pacea ce a urmat. După atâţia ani Brădean şi-a permis să fie sincer, dar am ră­mas totuşi cu o nedumerire: oare chiar era convins că a sabotat răz­boiul? cum probabil îşi justificau faptele superiorii cu multe stele pe umeri.

 

Bătut şi de nemţi şi de ruşi

Prin 2005 eram în documentare în comuna Agrişu Mare, si­tuată la poalele muntelui Highiş, pentru a căuta un localnic, meşter vestit în obiecte artizanale. Dar pentru că nu ştiam exact casa în care locuia, am bătut într-o poartă pentru a ne informa despre adresa exactă. Primul care ne-a răspuns a fost câinele care s-a repezit furios spre poarta ameninţată de invazia străină. După ce am mai şi strigat de câteva ori halo, halo, am zărit printre scândurile gardului un bătrân care se apropia, târându-şi picioarele, spre a ne răspunde la semnalele date. A dechis poarta, s-a interesat ce căutăm, ne-a dat in­for­maţiile cerute, dar noi am mai stat puţin şi l-am întrebat pe ba­ciu Gheorghe cum se descurcă, având în vedere vârsta înaintată şi starea de sănătate care evident, nu era prea bună. A început să ne spună că stă singur, fata locuind la Arad, şi nu îi este prea uşor, dar că ur­mează să se mute şi el deoarece în curând nu o să se mai descurce singur. Apoi am aflat că este veteran de război, iar sănătatea i s-a zdruncinat încă în timpul prizonieratului la ruşi. Am aflat însă şi o întâmplare, relevantă zicem noi pentru condiţia oastei române şi a României în anii războiului mondial.

„Eram pe front în Moldova şi luni întregi am stat în tranşee cu faţa spre ruşi, pregătindu-ne de atacul ce urma a fi dat. La două­zeci august o început ofensiva ru­sească, s-o rupt frontul, iar unitatea noastră, regimentul, o început retragerea. Dar numai retragere nu o fost că am început să fugim care cum o putut. Pe drumul retragerii, împreună cu mai mulţi camarazi, m-am întâlnit cu o unitate nem­ţească, aflată şi ea în retragere. Când ne-or văzut nemţii ne-or dezarmat şi ne-or luat prizonieri, deoarece or aflat de întoarcerea ar­me­lor, dar nu ne-or dus prea de­par­te, fiind tare grăbiţi, doar până la un lan de cucuruz unde pe mine m-or bătut aşa de rău, pentru că i-am trădat, (!) încât m-or lăsat aproape mort între cucuruze. Acolo m-or găsit ruşii, mai mult mort decât viu. Apoi m-or luat la între­bări, mi-or mai dat şi ei o mamă de bătaie «răsplată» pentru ce o făcut armata română prin satele şi oraşele lor, aşa mi-or spus. Apoi m-or pus într-o căruţă şi m-or transportat într-o tabăra unde erau mulţi prizonieri români. De acolo am fost duşi cu trenurile bou-vagon în Rusia, în lagăre de muncă unde am trăit şi am lucrat ca vai şi amar de noi. Am venit acasă abia în 1948”. La sfârşitul scurtei po­vestiri bătrânul plângea de-a binele aşa că nu am mai continuat cu întrebările. Nu putea suporta amin­tirile care îl transportau din nou în infernul războiului şi prizonieratului.

 

Ţigări contra votcă în Ţara nimănui

Pe nea Ioan Benoagă l-am cu­noscut pe la începutul anilor `70 ai secolului trecut, pe când lucra ca zeţar la tipografia din Arad. Era în preajma pensiei, dar şefii de la ziarul local, Flacăra Roşie, trăgeau de el să mai rămână la lucru neputându-se dispensa de un lucrător cu vechi state de serviciu, excelent me­seriaş, cu ini­ţia­tivă şi disciplinat. Avea şi mult umor, un deosebit talent de po­vestitor şi stăteam ore întregi, în timpul aşteptării B.T.-ului ca ziarul să plece spre ro­tativă, ascultându-i poveştile tinereţii. Una dintre ele am reţinut-o mai ales şi am povestit-o de ne­nu­mărate ori după aceea, părându-mi-se deosebit de relevantă pentru starea de spirit a oamenilor simpli, care s-au trezit angrenaţi într-un măcel pe care nu şi l-au dorit deloc. Este vorba desi­gur despre al doilea război mondial, la care a participat şi nea Benoagă.

„Eram pe frontul din Rusia, un­deva în stepa kalmâkă, afundaţi în tranşee de câteva luni, fără ca să se întâmple ceva deosebit. Din când în când artileria rusă mai bombarda poziţiile noastre, bateriile noaste de mortiere, aflate mult în spate, răspundeau şi ele, iar noi ne afundam şi mai mult în pă­mânt. Din când în când mai bătea şi o mitralieră din poziţiile avansate. Ceva mai multă agitaţie era noaptea, când erau lansate rachete semnalizatoare, pământul luminându-se brusc şi când unii îşi dă­deau importanţă schimbând focuri de armă cu inamicul. Se întâmpla să înceapă şi câte o canonadă mai pu­ternică din cine ştie ce nălucă i se părea santinelei că zăreşte în ţara nimănui. Tot noaptea erau trimise patrule între cele două linii al frontului pentru a detecta eventuale mine şi obstacole sau pentru a prinde câte o «limbă». Ei, într-o seară locotenentul a trecut la formarea patrulei şi a cerut voluntari. Pentru că nu mai fusesem de mult m-am oferit şi eu, ştiind că altfel pot fi trimis la ordin. Am plecat noi, patru soldaţi, ne-am târât din groapă în groapă, până la un afet de tun, aflat aproape la jumătatea distanţei între cele două linii de tranşee. Acolo ne-am adăpostit în spatele afetului pentru a ne trage sufletul şi a pufăi din câte o ţigară, pe care am preparato la faţa locului, din foiţă şi tutunul ce îl avam într-un paclu. După ce ne-am afumat binişor plămânii ne-am târât înapoi, cu simţul datoriei împlinite. Numai că, am constatat că uitasem paclul de tutun pe afetul tunului. Aşa că, în noaptea ur­mă­toare am format aceeaşi patrulă cu gândul să ne ducem să recuperăm tu­tunul, care pe front valora mai mult decât greutatea lui în aur. Dar când ajungem la afet surpriză! Nici urmă de tutun, numai că în locul lui era o sticlă de votcă. Ne-am dat seama că patrula rusească şi-o găsit şi ea adăpost după afet şi cum duşmanii noştri se tratau zilnic cu votcă au dus cu ei o sticlă, ca să capete puteri pentru întoarcere. Când or ajuns la „barul” im­pro­vizat au văzut însă tutunul uitat de noi şi şi-or fi spus că poate fi vorba de un schimb în natură: tu­tun contra votcă. Aşa că au lăsat sticla şi au luat paclul. Dar şi noi ne-am prins de beneficiile ce pot rezulta din acest schimb. Şi în con­tinuare în fiecare noapte noi lăsam pachete cu tutun şi primeam în schimb sticle cu votcă. Şi, culmea, au încetat şi tragerile de artilerie şi schimburile de focuri de mitralieră. O pace neverosimilă se instalase în porţiunea noastră de front, pe care îl acoperea batalionul. Pen­tru că din votca noastră se înfruptau şi comandanţii de companie şi comandantul de batalion care au oprit tragerile. Era linişte şi pace dar or ţinut până într-o zi când co­man­danul nostru de batalion a fost convocat la o cons­fă­tuire la divizie, cu ceilalţi comandanţi de batalion şi regiment. Şi ca să facă el pe grozavul i-a sevit şi pe ceilalţi cu votcă căpătată de la ruşi povestindu-le toată tărăşenia. Dar când a aflat generalul, comandant de divizie, cum o făcut rost de votcă s-a enervat şi l-a ameninţat pe comandantul nostru cu curtea mar­ţială. Dar era bine dacă s-ar fi limitat la atâta. O dat ordin ca artileria grea să bată puternic pozi­ţiile inamice. Ruşii au răspuns la fel, aşa că liniştea de pe front s-a dus, încetând şi schimbul de tutun, contra votcă. Amenin­ţa­rea cu curtea marţială făcută de co­man­dantul de divizie la adresa co­man­dantului nostru de batalion a fost nimic însă faţă de ameninţarea soldaţilor că îl vor îm­puş­ca la primul prilej, răzbunându-se pentru dispariţia târgului cu ruşii. Ame­nin­ţarea a fost aşa de mare încât comandantul batalionului a trebuit retras la altă unitate.”

Am mai aflat de la nea Be­noagă şi de modul în care soldaţii români se descurcau cu aprovizionarea prin staniţele din Rusia, ei găsind întotdeauna cerealele, pă­sările, ouăle, înaintea nemţilor. Erau obligaţi să procedeze la auto­aprovizionare deoarece de multe ori bucătăria era bombardată sau fur­goanele rămâneau mult în urmă. În timpul retragerii de la Stalin­grad soldaţii români au trecut prin chinuri cumplite, fiind nevoiţi să parcurgă zeci de kilometri pe jos, prin nămeţi şi un frig de minus 40 de grade. Noaptea se adunau în cerc pentru a se încălzi, făcând schimb continuu cu cei de la margine. Dar se întâmpla ca să cadă câte unul pe jos îngheţat. În aseme­nea cazuri primul lucru pe care îl făceu era dezbrăcarea de manta şi de cizme, obiecte deosebit de pre­ţioase. Dar despre aceste din urmă cazuri am aflat şi din alte povestiri, în schimb întâmplarea cu schimbul barter cu soldaţii ruşi mi s-a pă­rut inedită şi de aceea l-am păstrat în memorie pentru a fi redat cândva spre judecata gene­ra­ţiilor următoare şi, de ce nu, a istoricilor.

 

***

Am redat trei episoade, trei întâmplări diferite, cunoscute din transmitere directă de către protagoniştii lor, care vorbesc despre cât de complexă este viaţa, câte situaţii deosebite se pot ivi într-un fenomen de asemenea amploare cum este războiul. Planurile elaborate de marile state majore, de con­du­cătorii politici nu pot constrânge şi controla total viaţa individului, care caută să se manifeste în toate ipostazele ei instinctuale, raţionale şi sentimentale.

 

---