La o sută de ani, trecut prin războaie

Aniversarea unui veac de viaţă, încă sănătos, conştient de ceea ce se întâmplă în jurul lui, nu-i este dată oricărui muritor şi constituie un eveniment care trece mult dincolo cadrul strâmt al familiei sau prietenilor. Iată de ce reprezentanţi ai unităţii de jandarmi din Arad s-au prezentat în 11 ianuarie a.c. la locuinţa lui Crăciun Pantea pentru a-i aduce omagiul lor celui care, cu foarte mulţi ani în urmă, a făcut parte din rândurile oamenilor legii însărcinaţi cu păstrarea ordinii şi bunelor rânduieli în rândul semenilor. Evenimentul nu a scăpat nici presei pentru care evenimentul a constituit ştirea zilei în acest început de an.

N-am scăpat nici noi întâlnirea cu „omul veacului”, dar am făcut mai mult decât un gest de politeţe deplasându-ne la locuinţa sa din marginea oraşului, într-o zi mai liniştită, pentru a sta de vorbă în tihnă şi a sonda în adâncurile memoriei unui om care a trăit, din 11 ianuarie 1910 şi până acum, evenimente despre care marea majoritatea muritorilor învaţă doar din cartea de istorie. Şi putem enumera primul război mondial, revoluţia din 1918-1919, soldată cu realizarea Marii Uniri, criza din 1929-1933, al doilea război mondial, instaurarea comunismului şi ocupaţia sovietică, revoluţia din decembrie. Este greu să le şi enumeri dar să mai şi trăieşti pe viu evenimente care lasă urme adânci în memoria oricărei fiinţe umane. Tocmai acest lucru l-am urmărit şi noi, să vedem ce a mai rămas ascuns în adâncurile memoriei fostului jandarm Crăciun Pantea. Mărturisim că am fost cu inima îndoită cu privire la posibilitatea de a lua un interviu unui om care tocmai părăsise un veac de viaţă, dar am încercat şi nu ne-a părut rău.

Întâlnirea cu omul veacului

În poarta casei unde stă Crăciun Pantea ne-a întâmpinat soţia lui, de numai 86 de ani (!), care l-a strigat pe „moşu” şi ne-a primit îndatoritoare în sufragerie. Nu după mult timp a sosit şi omul nostru, sprijinindu-se de un cadru cu rotile, deoarece şi-a rupt şoldul nu cu multă vreme în urmă şi umblă mai greu, dar este în curs de vindecare! În rest nu se plânge de altă boală fizică şi, după cum am aflat, nici nu a fost bolnav vreodată! Numai că noi am venit după amintiri şi le-am primit, doar că în mintea omului de o sută de ani acestea sunt ca nişte oglinzi sparte sau ca nişte fotografii, pentru că filmul vieţii se întrerupe des, oprin­du-se pe secvenţele care s-au fixat cel mai puternic pe „pelicula” scoarţei cerebrale.

Acasă, la Chier

Astfel prima secvenţă „Foto­grafică a fost lucrul la viile de pe Dealul Mocrii. „Eu am lucrat pe dealul Mocrii săpând pe rândurile de vie. Şi ce vii frumoase erau atunci, nu ca acuma când este pustiu. Şi se făceau morcovii, ceapa şi cartofii foarte bine în pământul negru. Aşa faină era Dealul Mocrii! Numai că stăpân era baronul Solymosy de la Mocrea”. Am mai aflat că după naşterea sa, în satul Călacea (Bihor n.n.), părinţii Petru şi Floare s-au mutat la Chier, în imediata apropiere a dealului care l-a impresionat pe copilul Crăciun. Dar, foarte interesant, imediat după ce ni se evocă lucrul la vie pe deal, Crăciun Pantea deplânge felul în care au ajuns acele pământuri. „Acuma îi numa piatră pe dealul Mocrii, din care noi am trăit cândva. Măcar meri şi pruni să pună acolo, că pământu-i bun pentru pomi”! L-am întrebat şi despre şcoală dar ne-a spus că nu are nicio clasă, pentru că atunci când ar fi trebuit să meargă la şcoala din sat era război şi învăţătorul a fost luat în armată. Dar a primit ulterior diplomă de patru clase de la un gradat Popescu în timp ce îşi satisfăcea serviciul militar. „Acolo am învăţat carte, în armată”. O imagine care stăruie în mintea lui Crăciun Pantea şi care a revenit de multe ori în timpul discuţei, este legată de întâmplări petrecute la sfărşitul primului război mondial, mai precis la începutul lunii noiembrie 1918, când au avut loc revolte ţărăneşti împotriva moşierilor şi administraţiei ungureşti, şi din aprilie 1919 când satul a fost eliberat de armata română. „Eu ţin minte celălalt război. Tata meu or fost trei fraţi. Noi copiii ne jucam când or venit târnovanii şi au tras clopotele în Chier, într-o ureche. Să ieşiţi afară or strigat. Dar tata şi fratele meu mai mare ne-o băgat pe copiii care eram la joacă pe stradă, în iştălău. Tata şi Pătru Lichii ascunşi după nişte căpiţe or împuşcat pă ungurii care or venit atunci”. Era într-adevăr garda maghiară din Pâncota care a efectuat represiunea răscoalei izbucnite în Pâncota în sâmbăta de 3 noiembrie 1918, atunci când ţăranii satelor din împrejurimi au prădat conacele şi au dat foc la prăvăliile comercianţilor.

Pe front, în Crimeea

Pe noi ne-a interesat mai mult activitatea de jandarm pentru că din acest motiv au venit jandarmii să-l felicite de ziua dumnealui, considerându-l de-al lor. Aşa că am insistat în această direcţie: „Am fost jandarm de când m-am încorporat, în anul 1932. De fapt am fost la trupele de jandarmi şi am fost dus la Livada, un sat din judeţul Satu Mare, unde am efectuat stagiul. De la jandarmi am fost lăsat la vatră. La război am fost încorporat abia în 1943, în divizia 19 infanterie şi am fost trimis în Crimeea. Ne-or închis acolo între Marea Putredă şi Marea Neagră. Vai şi amar o fost acolo! Mulţi s-or prăpădit. Şi oameni şi cai. Numa om şi cal să nu fi fost”. Motivul cailor s-a repetat de multe ori în secvenţele de viaţă din Crimeea. Poate că în acest fel se dezvăluia sufletul ţăranului care iubea mai presus de orice calul, animalul care îi aducea cele mai mari foloase şi de care trebuia să aibă o deosebită grijă! „Caii, câţi or murit la Sevas­topol, oameni şi cai. Căruţele erau împrăştiate şi le-am pus din nou pe roţi. Am văzut un cal mort în tranşee şi era în picioare. Noi jandarmii am băgat în pământ oa­meni şi cai. Am pus dinamită şi s-o huluit pământul pă ei. Ne era teamă să nu vină holera. Odată, în timp ce căram cadavrele de cai şi oameni m-am băgat într-un tufiş ca să vărs, că mi-o venit rău”. Pre­ci­zăm şi noi că jandarmii erau puşi la cele mai neplăcute munci, pe lângă asigurarea spatelui celorlaltor trupe. Cu toate acestea ei erau cei mai urâţi dintre soldaţi. Dar n-or scăpat nici de linia întâi. „O Doamne ne-or băgat şi în linia întâi pe noi jandarmii împreună cu infanteria. Pe toţi i-o prăpădit din prima com­panie, apoi am fost băgaţi şi noi. Or murit vreo 90 dintre noi, că nu ştiam să luptăm ca infanteria şi nu aveam arme potrivite. Eu m-am ascuns după un zid şi am zis: dacă cade, cade! Lângă mine o căzut o bombă, şi atâta de mare o fost groapa pe care o făcut-o (a arătat cu mâna mărimea gropii n.n.). Dar după aceea am scăpat deoarece o intervenit un colonel care o zis: „să nu mai să prindă nimeni de ofiţerii mei”.

Prizonier în Rusia

Evenimentul care a lăsat o urmă neştearsă în mintea jandarmului Crăciun a fost căderea în prizonierat, în timpul bătăliei pentu Crimeea, din primăvara anului 1944. Imaginile din perioada 1944-1951 când a trebuit să îndure cea mai teribilă încercare la care poate fi supusă fiinţa omenească revin mereu şi mereu în mintea celui care a trăit în condiţii greu de imaginat.

„Eram într-un tren care ne transporta spre Sevastopol, fiind în retragere. Dar deodată explodează o mină şi trenul se opreşte. Suntem înconjuraţi de soldaţi ruşi călări iar o hazaikă (femeie n.n.) se dă jos de pe cal şi ne spune: predaiski, adică să ne scoborâm din tren, să aruncăm armele şi să ri­di­căm mâinile. Am ieşit din tren şi am aruncat armele. Ţin minte că era un neamţ într-un tufiş, i-or luat ruşii cizmele din picioare şi l-or pus cu tălpile goale către soare. S-or purtat rău cu noi ruşii şi pentru că eram jandarmi, strigau tot timpul după noi şi ne înjurau. După ce am căzut prizonieri am fost băgaţi într-un colhoz care o fost bombardat de nemţi. „Aţi luptat alături de ei şi acuma vă bombardează”, ne-au zis ruşii. Pe noi, prizonierii, ne-au pus la astupat tran­şeele şi dărâmat cazematele şi trebuia să adunăm cadavrele. Am fost la Sevastopol, la Simferopol, la Kerci şi Inkerman. Până în Caucaz am ajuns să reparăm ce am stricat tot noi. Vai şi amar o fost. Crimeea îi mare cât România şi acolo erau şi tătari şi ruşi iar în Caucaz am întâlnit cazaci. Cea mai mare ţară este Ucraina, mai mare ca Ro­mâ­nia. La terminarea războiului, în 1945, ne-or dat puţină speranţă că noi, românii, vom pleca cătă casă. Dar nu s-o întâmplat aşa. Ne mâ­nau ruşii bătându-ne cu zbiciul pe spate. Pe unul din Micălaca l-or bătut aşa de tare că nu o mai rămas întreg la minte. Io am ajuns să am doar 40 de kilograme. Jandarmii eram la urmă la cazanul cu mâncare, dar spuneam: „lasă că la urmă, pe fundul cazanului ciorba-i mai groasă”. S-o mai întâmplat că o murit un viţel curentat şi atunci am avut mâncare mai bună. Într-o noapte ne-o verificat o comisie de cinci ruşi să vadă în ce stare suntem. Erau putrede hainele pe noi şi izmenele, toate or putrezit, numa cu haina am rămas. Şi ne-or dez­bră­cat până la piele iar prietenul meu Burlacu le-o zis: „tovarăşi numa când eram copil de doi ani am mai umblat în halul ăsta. Iară ei râdeau de noi. Doamne dacă m-aş mai întâlni cu Burlacu ăsta, că aşa buni prieteni am fost! Odată am fost duşi cu 12 maşini pe un viscol cumplit până când s-or împotmolit maşinile. Am văzut cum o santinelă o picat jos din maşină. Atunci am pornit pe jos spre lagăr cu santinelele tot bătându-ne. Mergeam cu spatele înainte iar santinelele cu faţa. Şi tot ni se lipea zăpada de obraji! De la zăpadă mi s-a tras şi cu ochii, că mi-au îngheţat de n-am mai văzut bine. Nu, nu ne era frig în lagăr pentru că băgam stânjeni de lemne pe sobă. Când ve­neam de la lucru aduceam fiecare în braţ câte o legătură de lemne din ce găseam acolo pe şantier şi aşa se încălzea de puteam dormi goi.

Întoarcerea acasă

„În 1948 or dat drumul acasă la cei mai mulţi dintre români, dar jandarmii or fost ţinuţi până în 1951, la Sevastopol. Mare port şi numa apă! Am venit acasă prin Polonia de unde am ajuns în Maramureş, după un drum de 12 zile, cu trenul, în bou-vagon şi apoi la Bucureşti. De la Bucureşti am fost duşi la un colhoz unde am stat patru luni, până în aprilie, pentru control şi dezinfectare. Iacă îs 58 de ani, mă bag în 59, de când am ajuns acasă”.

Rosturi pierdute

Crăciun Pantea, a ţinut bine socoteala timpului petrecut în Crimeea şi a anilor trecuţi de la punerea în libertate. Pentru că cei opt ani au fost cei mai lungi din viaţa lui şi aşa cum ne mărturisea el: „şi acuma mă visez cu ce am trăit acolo”. Ajuns acasă la Chier a găsit toate rosturile vechi răsturnate, aşa că a ales să meargă la oraş găsind de lucru la un depozit pe drumul Curticiului şi apoi la un cămin de copii de unde a ajuns la pensie. Acuma primeşte pensie şi din Rusia şi curios este că partea cea mai mare îi vine de acolo!

Discuţia cu Crăciun Pantea nu a purtat deloc resentimente, dimpotrivă amintirile, care pentru noi păreau dureroase, pentru el constituiau doar un fapt de viaţă, o viaţă care i s-a dat şi care chiar a meritat a fi trăită. Vorbea de parcă ar fi văzut un film în care el a avut rolul principal, de care s-a achitat cu succes. Nu-i pare rău după nimic în viaţa aceasta, doar că ar vrea să se mai întâlnească o dată cu prietenul Burlacu! Detaşarea afişată vine desigur şi din vârsta venerabilă pe care o are dar şi din convingerea că soarta îţi este dată iar omul nu poate fac nimic pentru a o schimba.

Precizări necesare

Considerăm totuşi că trebuie să ne întoarcem puţin în Peninsula Crimeea, astăzi provincie autonomă a Ucrainei, pentru a aduce câteva precizări privind luptele armatei române din primăvara anului 1944, când foarte mulţi români au pierit acolo sau au fost luaţi prizonieri precum jandarmul Crăciun Pantea. La începutul anului 1944 Crimeea era izolată de armatele germano-române, ofensiva sovietică ducând armata roşie până pe Nistru, ameninţând serios şi România. Dar în Crimeea se aflau numeroase mari unităţi ro­mâ­neşti, divizii de infanterie (a 18 şi a 19-a) şi cavalerie şi corpul de munte, care ar fi putut contribui la apărarea propriului teritoriu, dar Hitler nici nu voia să audă de o retragere. Numai că Statul Major al armatei sovietice nu voia nici el să aibă în spate forţe inamice importante, aşa că a pornit ofensiva în nordul peninsulei, cu trupele fronului 4 ucrainean, în ziua de 7 aprilie. În faţa ruşilor se gă­seau armata 17 germană iar pe flanc diviziile române 19 infanterie şi 10 infanterie. În ziua de 10 aprilie divizia 19, din care făcea parte şi un batalion de jandarmi a început o foarte dificilă retragere, fiind continuu în contact cu forţele inamice, suferind mari pierderi. În 11 aprilie a trebuit să traverseze mlaş­tinile de la est de Kirk şi să stră­pungă apărarea sovietică pe linia Djankoi. Până în 12 aprilie soldaţii români au parcurs 120 de kilometri până frontul s-a stabilizat pe linia Bertha. Au urmat apoi lupte pentru apărarea Sevastopolului, în scopul oferirii condiţiilor pentru retragerea forţelor române şi germane din peninsulă înfăptuită de către unităţile marinei militare, operaţiune desfăşurată cu succes, sub tirurile aviaţiei şi artileriei duşmane. Cu toate acestea din cei aproximativ 60-65 mii de români, peste 25 de mii au fost înregistraţi morţi şi dispăruţi, între cei din urmă aflându-se şi Crăciun Pantea. Şi aşa cum am văzut prizonierii au fost eliberaţi treptat, ultimii fiind jandarmii, care au „beneficiat” de un tratament special din partea autorităţilor militare sovietice.