“Mi-au spus că am dureri din cauza depresiei!”

Povestea Danei Dobromir, fata diagnosticată cu cancer limfatic în Germania, după ce în România a fost declarată “sănătoasă tun” :

Despre Daniela Dobromir şi despre evidenţa simplă că o anume sumă de bani îi poate salva viaţa, în Germania, unde face acum chimioterapie, am scris recent. Revenim acum, chiar cu povestea ei, întinsă pe parcursul a aproape un an de zile, timp în care a bătut neostoit cabinetele medicilor, fără ca cineva să realizeze adevărata dramă. Iată o odisee tristă, necosmetizată, absurdă, chiar, a unui caz, aşa cum sunt, de altfel, multe în această ţară.

“Totul a început cu o durere la şoldul stâng care mergea pe picior până la genunchi, povesteşte Dana pentru Măsura. Am luat un analgezic şi a trecut în vreo 15 minute. A doua zi, seara, la aceeaşi oră durerea a reapărut. Totul se întâmpla la sfârşitul lui octombrie, început de noiembrie 2008. Am mers la Spitalul Militar din Timişoara, la Neurologie, unde am fost internată, timp în care mi s-au făcut două radiografii, una la bazin si una la coloană, analize de sânge, ecografie la organele interne, plămâni. Medicul radiolog şi medicul neurolog  au zis că nu se vede nimic la radiografii şi că totul e bine. Am urmat tratament cu antiinflamatoare, analgezice, miorelaxante. După încheierea acestui tratament durerile au reapărut. Am mers din nou, am făcut analize de sânge, concluzia fiind o uşoară anemie datorată carenţei de fier. Am urmat alt tratament cu antiinflamatoare  şi  analgezice, plus 30 de zile fier. Durerea va trece de la sine dupa o perioadă, mi s-a spus. Dacă nu, să fac fizioterapie, kinetoterapie, să merg la băi termale. Am aşteptat în zadar să treacă durerea. Am mers la Spitalul de Fizioterapie din Timişoara,  unde doamna doctor, la vederea aceloraşi radiografii de la Spitalul Militar a concluzionat că am o discopatie lombară, să fac zece zile fizioterapie, să-mi iau o saltea tare, până atunci dacă pot, să dorm pe o scândură. Aşadar, o radiografie, trei medici, două păreri. Am început procedurile. Nici o ameliorare, ba chiar o intensificare a durerii. Durerea s-a mutat, nu a mai mers pe picior. Procedurile s-au terminat, concluzie: rezultatul fizioterapiei o să se vadă, însă peste vreo două săptămâni, dar să merg totuşi la Felix. Aşa a trecut şi luna ianuarie. Durerile se manifestau seara sau noaptea mai mult, mă trezeau din somn, niciodată ziua, am spus asta medicului de gardă de la Reşiţa. A zis că nu există aşa ceva. Am ajuns de câteva ori la urgenţe la Reşiţa şi Timişoara. Mi s-au făcut nişte calmante şi atât.

„De la medic, la medic”

În perioada care a urmat am început să merg iar de la  medic, la ginecolog, că mă gândeam că ovarele polichistice pot provoca asemenea dureri. Nu a fost găsit nimic. La internist, din nou la Clinicile Noi, de data asta sau Spitalul Municipal cum i se zice şi nimic. Nu sunt cauze interne, a fost concluzia. Să merg la reumatolog. Nu am mai mers, deoarece la Spitalul Militar au zis că nu am strop de reumatism. La recomandarea altor medici am ajuns şi la psihiatru, care m-a diagnosticat cu episod depresiv mediu cu efecte somatice. Adica, mi-a explicat, durerea fizică pe care o simt eu este un efect al depresiei de care sufăr. De fapt, cred că era invers, depresia era un efect al durerii care nu mai trecea şi nimeni nu-mi dădea un diagnostic exact. I-am spus că eu solicit un RMN şi că de ce nu-mi dă nimeni bilet de trimitere şi mi-a spus că nu e cazul, că la mine durerea lombară este haotică, se tot mută. Şi să iau tratament că durerile vor scădea în intensitate într-o lună. Că de fapt ele nici nu-s aşa groaznice, le percep eu mai intens. Am crezut şi am luat tratament cu antidepresive şi ce mi-a mai dat, o lună de zile. Eram sedată toată ziua dar încă mai aveam dureri pe care le simţeam acum şi în timpul zilei. După o lună, la control, când i-am zis medicului că nu au scăzul în intensitate, mi-a spus că-şi fac efectul medicamentele la mine mai greu. Şi că trebuie să continui câteva luni. Nu am mai luat următoarea reţetă.

Am ajuns din nou la fizioterapie la un cabinet privat, de data asta, unde medicul m-a pus să fac alte radiografii. La citirea lor rezultatul a fost o uşoară scolioză, plus o hernie intradiscală la L5. Fericire mare, că am descoperit sursa durerii. M-a pus să fac zece zile proceduri în urma cărora mă va scăpa de durere şi apoi continuăm recuperarea. Când am zis că poate ar fi mai bine să fac RMN decât radiografie, mi s-a spus că n-are rost, că se vede acelaşi lucru. Am început procedurile în urma cărora nu a dispărut durerea, evident. I-am spus că făcusem febră şi am transpirat. A zis că nu ştie, că nu e de la fizioterapie. Asta se întâmpla la Reşiţa.

„Am căutat pe Google: cancer!”

La Timişoara am reînceput preumblările prin clinici private, iar internist, neurolog, etc. În sfărşit, am găsit pe cineva care s-a gândit să-mi repete analizele de sânge. Cu mari intervenţii, am obţinut şi un bilet de trimitere la RMN, pe care l-am platit intregral ca să pot să-l fac în câteva zile, altfel ar fi trebuit să aştept minim o lună. Rezultatul RMN-ului l-am primit la recepţie, am deschis plicul şi am citit cauza durerii de spate: diseminare vertebrală a unei forme de limfom. Mi-am dat seama că nu-i de bine dar nu am  ţtiut exact ce înseamnă până am ajuns acasă şi am căutat pe Google. Cancer! Am aflat că pasul următor este consultarea unui hematolog. Nu mai suportam spitalele şi am căutat un cabinet, dar toţi medicii erau în concediu. Am ajuns la spital să văd ce este de făcut, unde am aşteptat ore întregi pe coridor şi unde nimeni nu ne-a băgat în seamă, toată lumea era ocupată. Îmi venea să ţip: am cancer, cât să mai aştept??? Nu am aşteptat nouă luni să-mi găsiţi ce am şi nici acum când vă zic eu vouă, în loc să-mi spuneţi voi mie ce am, nu mă băgaţi în seamă? Astfel am plecat în Ungaria, apoi în Germania, unde mi s-au făcut toate investigaţiile necesare, biopsii, au stabilit forma şi stadiul şi am început tratamentul de urgenţă.

Mi-e greu să-mi reamintesc de lipsa de profesionalism şi superficialitatea cu care am fost tratată în România sau netratată, mai bine zis, nici măcar diagnosticată. Pot dovedi că m-am luptat să aflu ce am şi nu am stat acasă să aştept un diagnostic. Şi am aflat, dar din păcate am aflat singură şi foarte târziu. În Germania mi s-a spus că boala a debutat în iulie-august 2008, deci în noiembrie 2008, când am început peregrinările pe la medici, era acolo şi trebuia depistată atunci, nu un an mai târziu.”

Aceasta a fost, pe scurt, povestea Danei Dobromir, una necosmetizată, aşa cum spuneam la început. O luptă contracronometru cu o boală necruţătoare, pe care, cu ajutorul nostru, ar putea-o învinge.