Masura online - Pragmatism sau opportunism?

Sectiuni

V-a placut acest articol?

(total 2 voturi)

Arhiva

Lu	Ma	Mi	Jo	Vi	Sa	Du

		1	2	3	4	5
6	7	8	9	10	11	12
13	14	15	16	17	18	19
20	21	22	23	24	25	26
27	28	29

Citeşte varianta PDF

Taras Bulba - N.V. Gogol. Regia: Vladimir Bortko

Stiri relevante

Dimensiunea fontului:

Victoriile sunt colective în timp ce eşecurile sunt solitare. Şi-n politică, din acest punct de vedere asemănarea cu fotbalul este foarte mare. Mai toţi aţi auzit formula „băieţii noştri” şi, în cazul că iese prost „antrenorul e de vină”. La bine mai toţi îţi arogă un merit, fie el meritat sau nu. La înfrângere toţi fug precum şoarecii dintr-un hambar în flăcări. Cam asta se petrece acum cu aceste multiple aşezări şi reaşezări politice. Ca să păstrăm tonul „transferurile” politice în intersezon au fost mai multe ca oricând în aceste ultime zile. Curios a devenit însă un alt aspect şi anume că toate aceste persoane au fost alese sub sigla unui partid şi acum s-au trezit „independenţi”. Iar unii s-au trezit să spună că aceşti „migratori” au dat dovadă de pragmatism ori de realism politic. În realitate, oricum am privi lucrurile şi am încerca explicaţii pretenţioase, învelite în „ambalaje” care de care mai „colorate” menite de fapt a ascunde mizeria, lucrurile sunt mai simple. Mult mai simple şi mai clare: oamenii pur şi simplu au „dezertat” din râmdurile formaţiunilor politice din care au făcut parte cu doar câteva zile în urmă. Cele mai notorii cazuri din ultimele zile sunt cele ale lui Cristian Diaconescu şi Marian Sârbu. Cei doi au fost doi buni miniştri, lucru apreciat chiar şi der către foştii parteneri de guvernare. Chiar dacă, Diaconescu este de un alt nivel decât portretul standard al pesedistului clasic gestul său nu poate fi catalogat drept pragmatism sau, dacă vreţi un mod de aprotesta „faţă de o stare de fapt din partid care nu mai putea fi tolerată”. Facem vorbire aici de mult vehiculatele monitorizări, care l-au avut ca subiect pe fostul ministru de Externe. Sigur că este mult mai confortabil un fotoliu de ministru, decât colbul şi drumul plin de gropi al opoziţiei. Însă, oricât ar fi fost Cristian Diaconescu de inteligent şi de pregătit pentru o înaltă demnitate, omul nu ar fi ocupat această poziţie niciodată dacă nu ar fi făcut parte din rândurile unui partid, care în acel moment se afla la putere. Or, în contralumină cu „zăpezile de altădată”, diplomatul Diaconescu nu-şi mai regăsea locul într-un peisaj, e adevărat, dominat de lupte intestine şi de lovituri pe la spate. Însă un partid nu este doar o adunare de fini intelectuali, ci este alcătuită şi din acei oameni care „cară pianul pe scări”. Poate nu au discursul foarte elevat, dar aduc voturi. Iar, până la urmă, voturile fac diferenţa între… şampania victoriei şi gustul sălciu al înfrângerii. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Marian Sârbu. E drept că acesta nu a mai prins la ultimul congres nici măcar o funcţie de vicepreşedinte, însă explicaţia cu viziunile diferite faţă de partid în ce priveşte legea salarizării unice, pare cusută cu aţă albă. Fiecare dintre cei doi noi independenţi au infirmat faptul că ar dori o funcţie executivă în viitorul apropiat. Timpul va da un răspuns la acestă ipoteză de lucru. Cert este că au sărit din „corabie” când acesta a început să ia apă. Iar asta se cheamă mai degrabă oportunism decât pragmatism…