Migraţia – o bombă cu explozie întârziată

Migraţiile masive de populaţie au existat întotdeauna în cursul istoriei şi ele au avut drept cauză schimbări climatice majore, ocuparea de noi pământuri de către crescătorii de animale, războaiele devastatoare, molimele de tot felul, persecuţiile religioase şi politice, înmulţirea necontrolată a populaţiei etc. Manifestarea acestui fenomen, cu implicaţii mari în istoria omenirii şi pe durată îndelungată, s-a produs în moduri diverse, fie prin expediţii cuceritoare, fie prin colonizări paşnice ori violente sau pur şi simplu prin deplasări individuale sau de grup planificate ori nu, dar persistente în timp şi manifeste pe spaţii mari.Lumea contemporană nu este scutită de acest fenomen care are un caracter global şi consecinţe so­ciale şi politice atât asupra regiunilor şi statelor furnizoare de po­pu­laţie cât şi asupra celor primitoare. Cauzele sunt în multe privinţe aceleaşi, dar cu multe nuanţe şi cu efecte care riscă să perturbe ordinea mondială instaurată după al doilea război mondial.

 

Antecedente istorice

Prima mare deplasare de po­pulaţii consemnată de istorie este numită ca atare: marea migraţiune a popoarelor Asiei în Europa. Fe­nomenul a avut debutul în secolul al IV-lea prin pătrunderea hunilor în Câmpia Panonică şi de aici asaltul lor asupra decadentului Im­periu Roman. Au urmat apoi al­te şi alte neamuri de păstori războinici, care cu turmele şi familiile lor au pornit din străfundurile Asiei spre vest, în căutare de păşuni bogate şi bineînţeles atraşi de perspectivele unor jafuri consistente în re­giuni, cu o incomparabil mai avansată civilizaţie. Rând pe rând avarii, gepizii, cumanii, un­gurii, pecenegii, alanii şi la urmă tătarii au de­vastat, omorât, jefuit şi s-au aşezat lângă agricultorii sedentari care i-au şi asimilat în cea mai mare par­te. Cauza principală a acestei uria­şe mi­graţiuni se pare că se re­gă­seşte în schimbări climatice im­por­tante în Asia Cen­trală şi în creşterea demografică accentuată.

Presiunea popoarelor asiatice venită din Est asupra Europei a determinat şi deplasări importante ale popoarelor germanice şi celtice tot mai spre vest, în fostele provincii romane Galia, Hispania, Italia şi chiar în nordul Africii, unde au în­temeiat state proprii şi s-au amestecat cu băştinaşii, dând naştere unor noi popoare care vor constitui baza statelor naţionale de mai târziu. Aproape în aceeaşi perioadă din peninsula Arabică (sec VII), arabii vor deversa înspre Mediterana, vor constitui un im­periu imens şi vor coloniza regiuni întinse din Nordul Africii şi Orientul mijlociu, unde mai târziu în secolul XX se vor naşte state arabe.

Consecinţele marii migraţiuni a popoarelor din Evul Mediu eu­ropean vor avea consecinţe imense asupra Europei şi vor configura pentru multe secole înainte viaţa continentului.

Europa însă nu numai a primit populaţii, ci şi a furnizat altor continente mulţimi nenumărate, care au colonizat şi întemeiat, la mari depărtări, state naţiune, care şi-au scris în timp propria istorie, independentă de cea a patriei mamă. Astfel, America de Nord şi de Sud, Australia şi parţial celelalte continente au primit o nouă civilizaţie, cu alte caracteristici de­cât cea băştinaşă, care a căzut definitiv. Mişcările emigraţioniste co­lonizatoare din Europa au avut cauze economice, politice, confesionale şi demografice, Europa revenindu-şi rapid după marea epidemie de ciumă din 1348-1350 şi astfel surplusul de po­pulaţie şi-a găsit un debuşeu excelent în lumea nouă.

 

Creşterea demografică

Migraţia presupune, indiferent de cauze, deplasări mari de popu­laţie şi pe distanţe mari dintr-o re­giune în alta a pământului. Prin urmare, pentru a se produce trebuie să existe populaţia disponibilă la deplasare şi stabilire pe alte meleaguri. Iată deci că densitatea populaţiei datorată creşterii po­pulaţiei pe un anumit areal geografic este factor hotărâtor, mai ales dacă regiunea de plecare nu mai asigură mijloacele necesare vieţii.

În zilele noastre, preocuparea pentru creşterea demografică reapare datorită riscurilor pe care le naşte în producerea unor crize la nivel local, zonal, continental sau planetar, ce ar putea influenţa în mod negativ ordinea socială, şi ar putea duce la declanşarea unor tulburări a echilibrelor etnice sau religioase. Deplasările de popu­laţie se produc dinspre regiunile prea populate şi cu creştere explozivă a populaţiei, în general sărace şi foarte sărace spre regiuni unde există bogăţie şi o lipsă acută de forţă de muncă.

Dacă facem o analiză la modul global a realităţilor demografice şi tendinţelor manifestate pentru ur­mătoarele decenii, vom observa că populaţia globului a crescut într-un ritm accelerat pe măsură ce condiţiile de viaţă s-au ameliorat şi oamenii au beneficiat de o igi­enă îmbunătăţită şi de mijloacele profilactice asigurate de medicină. Astfel, dacă mii de ani ritmul de creştere a fost foarte mic ajungând cu greu la un miliard până la începutul secolului al XVIII-lea, după acest secol ritmul s-a iuţit şi după 130 de ani s-a ajuns la 2 miliarde de oameni, după alţi 30 de ani s-a atins nivelul de 3 miliarde, după încă 15 ani s-a ajuns la 4 miliarde şi iată că după 12 ani s-au făcut 5 mi­liarde pentru ca după alţi 11 ani, în 16 iulie 1999, populaţia globului să atingă 6 miliarde de oameni.

Dar vârful creşterii demografice se pare că s-a atins în anii şaizeci ai secolului trecut, după care rata natalităţii a început să scadă pe plan mondial. În continuare ritmul de creştere se va încetini pentru ca, potrivit specialiştilor, populaţia să se stabilizeze în jurul anului 2050, când va fi mai mare ca în prezent cu circa 2,7 miliarde.

Numai că sporul demografic nu a fost echilibrat pe regiuni geografice. În epoca modernă, Europa a fost în frunte, iar preaplinul po­pu­laţional s-a revărsat în alte con­tinente (50 milioane de emigranţi între 1846-1930), doar din Italia au plecat circa 30 milioane de persoane. Dar, iată că în prezent tendinţele s-au inversat, populaţia Europei nu numai că nu va mai creşte dar, până în 2050, se presupune că va scădea cu 65 milioane. Dacă în 1970 populaţia Africii era egală cu a Bătrânului Continent, în 2025 Africa va avea de două ori mai multă populaţie. Modificări importante s-au produs în a doua jumătate a secolului şi în ceea ce priveşte decalajul dintre cei mai bogaţi cetăţeni ai Terrei şi cei mai săraci. În 1960 cincimea cea mai bogată era într-un raport de 20 la unu cu cincimea cea mai săracă, iar în 1990 raportul a ajuns la 60 la unu.

Creşterea nivelului de viaţă în statele occidentale a avut ca şi consecinţă printre altele şi creşterea speranţei de viaţă, care în Finlanda, Norvegia, Suedia, este de 80 de ani. Dar, scăderea natalităţii a dus la îmbătrânirea po­pu­laţiei, în Europa, circa 16 la sută dintre oameni având peste 65 de ani. Populaţia activă va scădea în Germania cu 24 la sută până în 2050, iar în Japonia cu 38 la sută. Acest fenomen va duce la creşterea taxelor asupra populaţiei active şi la reorientarea activităţilor economice, dinspre producţie şi export înspre servicii şi cercetare.

 

Emigraţia în Europa

Scăderea natalităţi, asociată cu creşterea speranţei de viaţă a avut ca şi consecinţe îmbătrânirea po­pu­laţiei, şi de aici scăderea ponderii populaţiei active în Europa de Vest. Prin urmare s-a simţit nevoia „importului” de forţă de muncă din alte state europene într-o pri­mă fază şi în a doua fază din lu­mea largă. În primă fază, Ger­ma­nia şi-a extins zona de recrutare spre Spania şi Grecia, apoi spre Iugoslavia şi Turcia. Anglia a con­tinuat să solicite forţă de muncă din ţările Commenwealth-ului, iar Franţa s-a orientat spre ţările Ma­grebului. Pentru statele europene care dispuneau de imperii dincolo de ocean, perioada de decolonizare s-a tradus prin reveniri masive ale coloniştilor europeni, dar şi printr-o emigrare a localnicilor. Astfel că turistul obişnuit, spre sfârşitul se­colului XX, cu greu, putea să-şi dea seama, dacă privea lumea din jur, unde se găseşte. Marile metropole Paris, Londra, Munchen şi altele erau pur şi simplu invadate de alogeni, care cu turban, care cu vălul musulman, care cu şalvari şi mai ales cu babilonia de limbi. Dar, dacă la început emigrările au fost mai ales individuale, forţând le­gislaţia şi beneficiind de drepturile omului instituite prin legi in­ternaţionale, mai apoi mulţi şi-au reîntregit şi familiile. Astfel s-au născut comunităţi importante de turci, algerieni, iugoslavi, indieni, chinezi, arabi etc. în care funcţionau propriile obiceiuri şi legi şi căutau să se elibereze de sub autoritatea statului gazdă.

Inevitabil, s-a ajuns la conflicte pe diferite motive cu localnicii, dar mai ales pe motivul furtului locului de muncă, conflicte ce s-au tradus şi în numeroase con­frun­tări fizice cu partide extremiste şi forţele de ordine. Sunt cunoscute revoltele indienilor şi africanilor din Londra, Man­ches­ter, Leeds din Anglia, şi cele mai recente din Paris şi din alte oraşe. Străinii îşi cer drepturi, se organizează şi pretind să participe, în mod egal, la viaţa statului. Şi forţa lor este destul de mare în ansamblul populaţiei, numai turcii nu­mără 2 milioane în Germania. În Spania străinii alcătuiesc aproape 10 la sută din totalul populaţiei.

Un nou val imigraţionist s-a revărsat asupra Europei occidentale după căderea cortinei de fier, în anii 90 ai secolului trecut. Ro­mânii numără în Italia circa un milion de persoane, 600 de mii în Spania şi alte sute de mii în Fran­ţa, Germania, Austria etc. Recen­tele evenimente din Italia demon­strează că odată cu oamenii cin­stiţi şi muncitori au ajuns acolo şi alţii certaţi cu legea, implicaţi în crima organizată, trafic de carne vie etc. Dar mai mult decât aceste fenomene de dezordine, occidentalii sunt deranjaţi mai ales pentru că li se modifică habitudinile, mo­dul de viaţă, li se contestă drepturile în propria ţară şi există tendinţa de a pierde încet, încet sectoare importante în economie.

 

Perspective

Dacă tendinţele demografice se menţin, aşa cum indică prognozele, atunci vom asista la întărirea cu­rentului emigraţionist spre Euro­pa, doar că el va curge tot mai pu­ternic dinspre ţările Asiei şi Africii. Acolo natalitatea se men­ţine încă ridicată iar sărăcia endemică, răz­boaiele, conflictele so­ciale, in­ter­etnice şi confesionale nu se vor sfâr­şi prea cu­rând. Din cele 2,7 miliarde creş­tere până în 2050, 40 la sută va fi procentul Africii, iar 30 la sută al lumii mu­sulmane. Este de presupus, prin urmare, că presiunea asupra Eu­ropei se va accentua, iar po­sibilităţile de stăvilire se vor diminua. În Afganistan unde americanii şi europenii în­cearcă cu obstinaţie să introducă democraţia, rata natalităţii este de 7,5 la mie şi presiunea emigraţionistă în creş­tere. Şi este greu, politic, să i te opui când ai mers acolo cu drepturile omului ca armă politică, dar asta în­seam­nă şi dreptul de a călători în lu­mea largă. În perspectivă, procentul de africani şi asiatici va creşte în următoarele decenii, la fel şi insecuritatea so­cială. Frus­trările europenilor se vor accentua şi vor câştiga probabil miş­cările extremiste care, dacă nu vor fi bine gestionate vor putea duce la con­flicte majore. În acest caz migraţia poate deveni o ade­vărată bombă cu efect întârziat.

 

---