Geneza crizei balcanice

Balcanii au fost cunoscuţi în general ca „butoiul cu pulbere” al Europei de pe la începutul secolului al XX-lea. Şi şi-au meritat acest nume pentru că dacă luăm în calcul doar secolul trecut vom observa că de acolo au pornit mai multe războaie care au generat apoi crize majore , la nivelul întregului continent european. S-a întâmplat aşa pentru că şi regiunea balcanică, precum Caucazul ori Orientul Mijlociu, se află aşezată într-un loc de întâlnire a unor popoare, culturi şi religii foarte diferite, peste care s-au suprapus interesele unor mari puteri, care doreau influenţă şi dominaţie  într-o zonă extrem de importantă strategic.

 

Paşi prin istorie

Dacă ne întoarcem mai mult în istorie vom observa că dintotdeauna războaiele dintre diferitele popoare şi cele purtate de marile puterii ale vremii au marcat pu­ternic peninsula, adăugând continuu o zestre de conflict pentru generaţiile următoare. La început au fost grecii care s-au războit cu băştinaşii traco-iliri, pe care nu au reuşit să-i cucerească definitiv niciodată. Apoi au venit romanii care s-au aşezat mult mai temeinic în zonă, lăsând urme incontestabile de civilizaţie superioară dar şi o populaţie latinizată, lîngă care au supravieţuit elementele ilire. Şi tot aşa a urmat Bizanţul care şi-a pus amprenta în primul rând asupra religiei creştine adoptate de autohtoni, apoi slavii în secolele V-VI care au întemeiat mai târziu state proprii. Începând cu secolul al XIV-lea dinspre Asia îşi fac apariţia turcii osmanlâi, popor islamizat al căror stat purta războiul sfânt împotriva necredincioşilor creştini. Rând pe rând sunt obligaţi să se închine Impe­riului semilunii bulgarii, grecii, sârbii, albanezii, croaţii, şi alte etnii mai mărunte. Turcii au adus cu ei şi o religie total diferită de cea creştină, alte reguli şi o cultură greu asimilabilă de către popoarele băştinaşe. Cu toate acestea mare parte dintre albanezi şi nu­me­roşi slavi din Bosnia, Herţe­govina, şi în număr mai mic indivizi din restul peninsulei au făcut cunoştinţă cu Mohamed, mai ales că beneficiau de anumite privilegii.

Numai pacea nu a reuşit să fie implimentată pentru perioade mai îndelungate în Regiunea Balcanilor pentru că războaiele dintre creştini şi musulmani s-au ţinut lanţ dar şi cele dintre diferitele etnii creştine care au avut ca rezultantă distrugeri materiale, purificări etnice şi religioase, care toate au lăsat urme adânci în memoria colectivă a popoarelor.

 

Spre statele naţionale

Începând cu secolul al XVIII-lea alte două imperii, cel Austriac şi cel Rus au interese în zonă, interese pe care şi le-au susţinut cu forţa armată Imperiul împăraţilor prea catolici de la Viena şi cel al ţarilor ortodocşi de la Moscova înhăţând în urma fiecărui conflict câte o „halcă de teritoriu” şi astfel situaţia s-a complicat şi mai mult, generând alte şi alte conflicte. Deşteptarea naţională petrecută pe parcursul secolului al XIX-lea a dus la crearea statelor independente Grecia, Serbia, Bulgaria, fiecare cu puternice minorităţi etnice şi confesionale şi cu graniţe extrem de nesigure şi fluide. Războaiele balcanice din 1912-1913 au definitivat întrucâtva situaţia, alungând aproape în totalitate turcii din Europa, cărora le va mai rămâne doar Istambulul şi Edirne (Constantinopolul şi Adrianopolul). Tot acum, în 1913, va fi creat şi un nou stat, în majoritate musulman, Albania.

 

Explozia „butoiului cu pulbere”

Butoiul cu pulbere al Europei va produce o explozie puternică în urma atentatului de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, iar flăcările războiului vor cuprinde întreaga Europă. A izbucnit astfel primul război mondial cu tot cortegiul său de crime, suferinţe şi distrugeri. În acest conflict generalizat popoarele balcanice vor avea propriul război luptând unii contra altora, bulgarii şi turcii contra grecilor şi sârbilor, albanezii cu sârbii şi muntenegrenii  şi toţi împotriva tuturor. Nici pacea care a urmat războiului şi a dus la crearea Regatului Sârbilor, Croa­ţi­lor şi Slovenilor, şi a trasat între state graniţe recunoscute internaţional nu s-a dovedit a aduce şi pacea din inimile oamenilor care purtau în mintea şi sufletul lor urmele atrocităţilor petrecute iar în plus a creat numeroase minorităţi naţionale şi confesionale, cu mare potenţial exploziv. În special în statul numit din 1931 Iu­gos­lavia popoarele au început să se agite, nemulţumite de restrângerea unor libertăţi şi drepturi colective. Al doilea război mondial va afecta la rândul său puternic Balcanul, luptele, le putem spune fratricide, cuprinzând toată zona. În Iugoslavia comuniştii lui Tito şi cetnicii lui Mihailovici se luptau cu germanii dar şi între ei şi cu ustaşii croaţi ai lui Ante Pavelici iar albanezii luptau cu muntenegrenii şi cu sârbii. Musulmanii doreau să scape de ortodocşi, catolicii de musulmani şi ortodocşi iar aceştia din urmă îşi doreau un stat care să cuprindă toată regiunea. Peste toate aceste contradicţii de ordin etnic şi confesional s-au suprapus şi cele ideologice, comuniştii combătându-i puternic, inclusiv prin luptă armată pe regalişti. Acest conflict s-a prelungit şi după noua pace de la Paris, chiar dacă pentru moment, sub conducerea lui Tito, în Iugoslavia s-a instaurat pacea, relativă cei drept, iar Grecia s-a pacificat prin intervenţia armatei engleze, conform partajului încheiat între Churchil şi Stalin.

 

Spargerea Iugoslaviei

Moartea lui Iosip Broz Tito, croatul care prin personalitatea lui a reuşit să menţină stabilitatea în Iugoslavia, a dus la exacerbarea naţionalismelor diferitelor po­poare nemulţumite de ascendentul sârb asupra statului. Venirea în fruntea Iugoslaviei a lui Slobodan Miloşevici şi prăbuşirea sistemului comunist în Europa de Est au potenţat conflictele latente ducând la războaie în urma cărora Iugoslavia s-a spart în bucăţile componente numite state federale dar în acelaşi timp etniile şi confesiunile au pornit un cumplit război civil, fiecare dintre părţi revendicând autonomia şi independenţa. În acel moment, anul 1991, Federaţia Iugoslavă constituia mozaicul cel mai diversificat din Europa. Cele şase naţiuni fondatoare ale federaţiei reprezentau aproximativ 80 la sută din populaţia ţării, restul de 20 la sută repartizându-se între mai multe minorităţi naţionale: albanezi, ţigani, unguri, turci, vlahi etc. Dar în interiorul fiecărei republici existau puternice minorităţi aparţinând de statul vecin. Astfel în Serbia doar 66 la sută din total populaţie erau sârbi iar restul erau: 14 la sută albanezi, 4,5 la sută maghiari, 2-3 la sută musulmani plus croaţii. Situaţia cea mai încurcată se întâlnea în Bosnia-Herţegovina unde trăiau amestecaţi 40 la sută musulmani, 31 la sută sârbi, 19 la sută croaţi iar în Macedonia doar 67 la sută se declarau macedoneni, 22 la sută fiind musulmani din care cei mai mulţi erau albanezi. Era imposibil, în condiţiile respective, să se traseze graniţe naţionale deşi statele nou create îşi doreau puritatea etnică. Masacrele, deplasările masive de populaţii nu au simplificat problemele, ci dimpotrivă, le-au accentuat şi doar intervenţia comunităţii internaţionale au calmat pentru moment situaţia. Pacea instalată cu forţa armată nu este nici acum acceptată în întregime, fiecare dintre părţi simţindu-se nedreptăţită, dar cel mai mult au pierdut sârbii, care au devenit, prin pierderea Kosovo-ului un mic stat al Europei, dar cu largi majorităţi în statele vecine.

 

Calea spre împăcare

Cea mai grea moştenire a secolelor de conflict în Balcani se află în inimile oamenilor pentru că nu există familie care să nu îşi plângă pe cineva pierdut în războaie. Pacea instalată nu este dreaptă şi credem că nici nu putea să existe aşa ceva. Fiecare dintre protagoniştii confruntărilor ar trebui să lase de la sine câte ceva, oricât de dureros ar fi, mai ales că de linişte şi pace ar beneficia toţi. Este momentul ca popoarele din Balcani să stea singure la masa negocierilor şi să-şi aleagă astfel calea spre împăcare.

---