Bosnia-Herţegovina, un stat imposibil

În urma tratativelor care s-au des­făşurat în toamna anului 1995 la Dayton - Statele Unite ale Ame­ricii, la care au participat condu­cătorii celor trei foste republici iu­goslave: Serbia, Croaţia şi Bosnia- Herţegovina, pe harta Europei şi a lumii apărea un nou stat independent şi suveran - Bosnia Herţe­govina. De fapt, statul s-a proclamat independent la 5 aprilie 1992, urmând exemplul celorlalte republici ale federaţiei iugoslave, numai că imediat după aceasta a izbucnit un cumplit război civil, în care au fost angajate de o parte şi de alta principalele entităţi religioase şi etnice: bosniaco-musulmane, sârbo-ortodoxe şi croato-ca­tolice. Între cele trei etnii se cre­a­se o adâncă prăpastie şi fiecare dorea să se alăture statului vecin în care constituiau majoritatea, respectiv sârbii la Serbia şi croaţii la Croaţia. Ceea ce a urmat a în­semnat o adevărată baie de sânge, de circa 200 de mii de morţi, sute de mii de deportaţi, epurări masi­ve, toate demne de epoca barbariei. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în Europa din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Soluţia la care s-a ajuns în 1995 a fost una impusă şi s-a putut implementa cu ajutorul unor forţe armate ale NATO. Noul stat confederativ, Bos­nia-Herţegovina îşi are însă ră­dăcinile adânc înfipte în istoria a­tât de frământată a Balcanilor, fiind unul dintre argumentele sale constitutive.

Rădăcinile istorice

Aşa cum se ştie, Balcanii au con­stituit dintotdeauna o zonă de întâlnire şi interferenţă a imperiilor şi civilizaţiilor care s-au succedat de-a lungul secolelor, fiind la scară mică o copie a întregii Euro­pe. După venirea în zonă, în secolele VI-VII, slavii au început să-şi con­stituie propriile formaţiuni sta­tale pe ruinele Imperiului Bizan­tin, a­flat în disoluţie. A existat o vre­me şi un regat bosniac. Cel mai reprezentativ conducător al acestuia a fost Ştefan Tvrtko, primul ban a­di­că guvernator al Bosniei, care era în perioada aceea sub su­zeranitate maghiară. În 1377 Tvrtko a fost încoronat rege al sâr­bilor, bosniacilor şi croaţilor, un titlu care reflecta întinderea con­siderabilă a teritoriului aflat sub controlul său. El a fost capabil să adauge Dal­ma­ţia la posesiunile lui. După moartea sa conform schemei obişnuite, valabilă şi la celelalte state balcanice, regatul său s-a dezmembrat sub presiunea conflictelor interne şi invaziei externe.

Islamizarea Bosniei

În secolul al XV-lea situaţia din Balcani s-a complicat şi mai mult prin sosirea în zonă a turcilor care au cucerit, rând pe rând, statele dezbinate. În 1453 cade Constantinopolul iar apoi Meh­med al II-lea îşi extinde posesiunile în peninsulă, ocupând în 1462 Bosnia iar în 1483 vecina ei, Herţegovina. În majoritatea regiunilor ocupate turcii nu s-au atins de religia locuitorilor şi au acceptat un sistem de autoguvernare locală. Cu excepţia Bosniei, unde s-au petrecut convertiri pe scară largă la islam. Islamizarea s-a produs treptat. Oraşele şi districtele ru­rale din apropierea lor au devenit centre ale culturii islamice. No­bilii, musulmani ca religie, dar slavi ca limbă şi origine etnică, con­trolau la vremea aceea mediul sătesc. Au existat convertiri şi în rândul orăşenilor şi ţăranilor. Pe tot parcursul dominaţiei otomane imigrarea administratorilor şi a oamenilor de arme otomani în zo­nă a fost o constantă. În ciuda faptului că elementul musulman nu depăşea numeric populaţia creştină, membrii ei deţineau cele mai bune po­ziţii politice, sociale şi economice.

Situaţia Bosniei rămâne relativ neschimbată până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când în urma răz­boaielor turco-austriece înche­iate cu pacea de la Karlovitz, din 1699, devine provincie de graniţă, ceea ce îi va conferi o deosebită va­loare strategică. Cucerirea Cro­aţiei, Ungariei, Transilvaniei de către austrieci provoacă un exod al populaţiei islamice din respectivele provincii în Bosnia, la fel cum sârbii din Kosovo emigrează spre Dunăre în Banat. Acest lucru în­tă­reşte elementul musulman dar şi amplifică tensiunile dintre comunităţi. Noii veniţi sunt în general războinici, ieniceri şi spahii recru­taţi în permanenţă în armatele tur­ceşti care se luptă în nenumă­rate războaie cu austriecii. Regi­unea este continuu devastată. La aceasta se adaugă şi luptele interne dintre diferiţii conducători musulmani, cu veleităţi de independen­ţă. Statutul populaţiei creştine se înrăutăţeşte în permanenţă odată cu adâncirea crizei Imperiului O­toman. Mulţi creştini părăsesc Bos­nia pentru a se aşeza pe teritoriile Dalmaţiei şi Imperiului Aus­triac. Cei rămaşi sunt reduşi la un statut de servitute, muncind pe latifundiile feudalilor musulmani. Catolicii caută sprijinul Austriei iar ortodocşii, pe cel al Rusiei.

În cursul secolului al XIX-lea declinul Imperiului se adânceşte şi apar statele autonome creştine pre­cum cel al Serbiei vecine. În anul 1862 Imperiul Otoman şi Ser­bia încheie un tratat prin care populaţia musulmană de pe teritoriul principatului sârb este ex­pul­zată în Imperiul Otoman, mulţi dintre membrii ei se stabilesc chiar în Bosnia. Lipsită în ma­re parte de influenţă politică po­pu­laţia creştină a rămas totuşi ma­joritară, fiind apreciată în aceşti ani la 43 la sută ortodocşi, deci sârbi, iar 22 la sută erau catolici, deci croaţi. În aceste condiţii, în 1885 izbucneşte răscoala antiotomană din Serbia şi Muntenegru iar printre primele obiective ale pro­gramului naţional sârb se afla încorporarea Bosniei-Herţegovina. Răscoala a fost înfrântă dar ea a fost urmată de războiul ruso-turc, care se încheie prin Pacea de la Berlin. Va fi un moment de cotitură şi pentru provincia musulmană Bosnia-Herţegovina. Con­gresul de la Berlin recunoaşte in­dependenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, dar întrucât se pre­supunea că influenţa Impe­riu­lui Rus crescuse nepermis în Bal­cani i s-a dat în compensaţie Aus­tro-Ungariei administrarea Bos­niei Herţegovina şi sangeacul No­vi Pazar, aflat la graniţa Serbiei cu Muntenegru. Serbia a fost profund nemulţumită de aranjamentele puterilor europene, care lăsau în afara statului naţional o numeroasă populaţie sârbă. De aici îna­inte va exista un puternic conflict sârbo - austro-ungar pentru Bos­nia-Herţegovina.

Ocupaţia austriacă

Ocuparea propriu-zisă a provinciilor s-a făcut cu mare dificultate. La Congresul de la Berlin, Poarta a protestat vehement îm­po­triva cedării controlului unei pu­teri străine. În momentul în ca­re au intrat pe teritoriul provinciilor autorităţile habsburgice au în­tâmpinat o opoziţie la fel de violentă din parte musulmanilor bosniaci ca şi a sârbilor, mai ales că ocuparea militară s-a efectuat de către diviziile celui de-al treisprezecelea corp de armată croat. În schimb, opinia publică croată era deosebit de entuziastă sperând în unirea Bosniei-Herţegovina cu Cro­aţia, idee care repugna Unga­riei.

Cel mai controversat aspect al politicii habsburgice a fost tratamentul aplicat chestiunii naţionale. Anexarea Bosniei-Herţe­go­vina deţinea un loc prioritar în programul guvernului sârb şi în cel al liderilor naţionalişti croaţi de la Zagreb. Guvernul maghiar, în schimb, nu era de acord cu nici una dintre soluţii. Sub stăpânirea otomană oamenii erau categorisiţi numai după apartenenţa religioasă pe când acum un rol de prim plan revine apartenenţei naţionale. În anul 1908 Austro-Ungaria a a­nexat definitiv Bosnia-Herţe­go­vina. În noua provincie a fost in­stituită o administrare imperială, cu dietă proprie.

În preajma Primului Război Mon­dial, când puterile europene erau pregătite de luptă, butoiul cu pulbere al Balcanilor explodează chiar la Sarajevo, în Bosnia, în mo­mentul în care ultranaţionalistul sârb Gavrilo Princip îl asasinează pe Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar. Răz­boiul aduce pe teritoriul disputat din Balcani noi crime şi de­plasări de populaţie, care se vor în­tipări bine în mintea oamenilor.

În Iugoslavia independentă

După război slavii din vestul Balcanilor: sârbii, croaţii, slovenii, bosniacii, macedonenii, muntenegrenii se unesc într-un singur stat sub conducerea regelui sârb. Dar noul stat unea într-o singură for­ma­ţiune politică regiuni şi po­poa­re diferite, între care animozităţile s-au manifestat încă din primii ani. Iugoslavia, cum avea să se nu­mească din 1929 statul, stătea pe nisipuri mişcătoare, aşa că la izbuc­nirea celui de al Doilea Război Mon­dial totul s-a prăbuşit. Cro­aţia s-a proclamat stat de sine stă­tător, aflat sub protecţia Ger­ma­niei. Întregul teritoriu al Bos­niei-Herţegovina a fost inclus în statul independent Croat, iar lo­cuitorii, declaraţi croaţi de religie musulmană. Mişcarea de partizani a gă­sit în rândurile sale şi bosniaci. Din nou au loc masacre şi ex­pul­zări de populaţie. Cetnicii din Bos­nia au comis masacre contra populaţiei civile musulmane de la Foca. Partizanii au ocupat teritorii întinse din interiorul Bosniei un­de au reuşit să creeze o administraţie proprie. În noiembrie 1943 în Bosnia Centrală, oraşul Jajce Consiliul Antifascist de Eliberare a Iugoslaviei, condus de Iosip Broz Tito, proclamă o Iugoslavie federală, alcătuită din republicile Ser­bia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Muntenegru şi Slove­nia. Această hotărâre va sta la baza Iugoslaviei postbelice.

Bosnia era una din republicile sărace ale Iugoslaviei aşa că i s-a acordat o atenţie sporită în pro­gra­mul de industrializare, aici fiind construite importante industrii de apărare. Problema etnică a continuat să marcheze istoria Bos­niei-Herţegovina şi în timpul peri­oadei comuniste, musulmanii au oscilat între recunoaşterea ca po­por component al Iugoslaviei şi aderarea la identitatea iugoslavă. În acelaşi timp, sârbii şi croaţii au urmărit să le fie recunoscut rolul în republică şi să nu fie reduşi la statutul de minoritate.

Moartea fondatorului Iugos­laviei postbelice în 1980 a lăsat în­să un vid de putere în Iugoslavia în care s-au dezvoltat tendinţele centrifuge ale republicilor, care s-au accentuat după venirea la pu­tere al naţionalistului sârb, Slobo­dan Miloşevici. Alegerile pluripartite, permise în Iugoslavia în 1990, au scos în evidenţă divizarea etnică şi religioasă a statului federal, partidele noi fiind constituite pe baze etnice. Din acest mo­ment începe procesul de diso­luţie şi în 1991 se separă Slovenia şi Croaţia pentru ca în 1992 ace­laşi lucru să-l facă Serbia şi Bos­nia-Herţegovina. Numai că sârbii din Bosnia îşi proclamă şi ei independenţa şi creează statul numit Re­publica Srpska, care nu este re­cunoscut de comunitatea interna­ţio­nală şi nici de organele reprezentative ale Republicii Bosnia-Herţe­govina. Urmarea a fost răz­bo­iul civil de care am pomenit la început şi care s-a încheiat cu a­cor­durile de la Dayton.

O construcţie artificială

Republica Bosnia-Herţegovina este un stat ţinut în viaţă de for­ţele multinaţionale prezente acolo, fără de care este greu de menţinut pacea socială. De altfel şi statul este o construcţie artificială foarte complicată, format din două en­tităţi confederative: Federaţia Bos­nia şi Herţegovina, pe 51 la sută din teritoriu, controlată de bosniaci şi croaţi şi Republica Srpska, pe 49 la sută din teritoriu, controlată de sârbi şi mai există oraşul Brcko cu un statut autonom care separă teritoriul Republicii Srpska în două. Pentru supravegherea a­plicării acordurilor a fost creată funcţia de înalt Reprezentant al Co­munităţii Internaţionale, având puteri extinse, inclusiv dreptul de a revoca oficialii aleşi de entităţile componente. Bosnia-Herţegovina are o singură posibilitate de existenţă în continuare şi anume aderarea la Uniunea Europeană. În mo­mentul de faţă este un stat fragil, imposibil a exista fără asistenţa internaţională. Şi încă ceva: sârbilor din Bosnia li se refuză ceea ce li s-a permis albanezilor din Ko­sovo!