Bâlciul din justiție

Nimeni nu este mai presus de lege” este, sau mai bine zis ar trebui să fie, unul dintre principiile călăuzitoare al actului de justiție, prevăzut în Constituție. Nu l-am inventat noi, e vechi de când lumea regăsindu-se până și în Dreptul Roman de la care se inspiră și sistemul juridic de la noi. Nimeni, în afară de cei care sunt puși să aplice justiția în România! Numai la noi e posibil ca tocmai cei care ar trebui să fie un exemplu în privința respectării și aplicării legilor să fie primii care le încalcă. Mă refer aici la magistrații care cu un tupeu de neimaginat și-au tras în ultimii ani niște venituri colosale, inventând fel și fel de sporuri care de care mai ridicole. Mai grav, atunci când le-au solicitat și nu au reușit să le obțină pe calea legală, normală, cea a negocierilor, au intentat acțiuni în instanță pe care, evident, le-au judecat tot ei... Soluția nu putea fi decât una: câștigarea unor noi sporuri, prime sau alte venituri care să le rotunjească salariile! Ca în bancurile cu proști, adică ei centrau ei dădeau cu capul, sfidând pur și simplu bunul simț. Am auzit de un caz absolut stupefiant, în care un asemenea proces a început dimineața și a fost finalizat la prânz cu o soluție irevocabilă și investită cu formulă executorie. Asta da celeritate, în timp ce unele procese se întind pe parcursul a ani de zile... Evident sunt dintre cele cu părți „normale”, nu cu o parte privilegiată adică din sistemul de justiție!

În contextul celor scrise mai sus, protestul magistraților de sâptămâna trecută e cu atât mai penibil. Mai ales în aceste vremuri tulburi de criză profundă. Prin întreruperea actului de justiție, fie și numai pentru o oră, magistrații au sfidat justițiabilul necăjit ajuns în sălile pașilor pierduți din cine știe ce pricină, au sfidat oamenii de afaceri cu procese pe rol, ne-au sfidat pe noi toți cei care îi plătim să ne facă, chipurile, dreptate. Au vrut să arate că sunt un fel de Dumnezei pe pământ, intangibili și fără nici un stăpân. Ori lucrurile nu stau tocmai așa. La fel ca în orice raport de muncă de oriunde din lumea asta și în justiție sunt două părți. Una este angajatorul, statul în cazul de față, iar cealaltă angajat, indiferent de titulatura pe care o poartă, fie el fochist, strungar, paznic sau de ce nu, judecător! Deasemenea, raporturile de muncă trebuie să fie unitare și să fie aplicate fără discriminare atât în cazul fochistului cât și a judecătorului. Dacă de la un paznic, de pildă, ne-am fi așteptat să înțeleagă mai greu cum e cu raporturile de muncă nu același lucru ne așteptam de la cei care au absolvit o facultate de drept, în care în mod obligatoriu se învață și dreptul muncii... Pe de altă parte, atunci când s-au judecat ei pe ei, magistrații au încălcat un alt principiu, la fel de important ca și cel enunțat la început, principiul bunului simț! Ce s-ar întâmpla dacă un muncitor de la o firmă privată ar avea pretenția , atunci când cere o majorare salarială și nu-i este acordată de patron, să ceară ca speța să fie judecată de către... sindicat?! Mă îndoiesc că magistrații nu au asimilat pe timpul studiilor măcar principile de bază ale dreptului, ar fi culmea, dar nu mă îndoiesc că nu le lipsește deloc tupeul atunci când vine vorba de ochiul dracului. Pentru că, la urma urmei, de bani e vorba. De bani și de lăcomia lor de a-și inventa venituri astronomice.

Sub masca unor incompatibilități la care sunt supuși pe timpul exercitării funcției, cum ar fi aceea de a nu avea dreptul să facă afaceri, ei spun că solicitările lor sunt justificate. Dacă ne referim doar la incompatibilitatea dată ca exemplu, raționamentul lor nu stă deloc în picioare. Știm și noi, o știe și fochistul și strungarul că dacă un magistrat vrea să facă afaceri, o face și o face profitabil, prin interpuși. Fie că e vorba de soție, de soră, frate sau soacră, sunt afaceri de succes care au în spate un angajat în justiție. Nu mai amintim aici de influențele pe care le au cei care gestionează din umbră astfel de afaceri mascate...Stă dovadă bunăstarea materială a magistraților care iese cu obstinație la iveală. Case, vile imense, mașini luxoase, concedii de fițe, toate acestea nu ar fi posibile dacă magistratul plângăreț ar avea venituri modeste, așa cum susține...

Problema de fond e însă alta, mult mai simplu de explicat. La fel ca în afacerile private, unde angajatorul propune angajatului un salariu, însoțit eventual de unele sporuri, iar dacă angajatul e mulțumit se angajează, așa trebuie să fie și în justiție. Angajatorul, adică statul e cel care trebuie să propună salariile angajaților din justiție, inclusiv sporurile, iar dacă magistrații nu sunt mulțumiți atunci să se angajeze la privat!